Aș putea spune că am făcut-o din spirit civic.
Adevărul e că am făcut-o în primul rând pentru mine.
O zi petrecută pe șantier, în care am făcut muncă fizică, în care am bătut cuie și am cărat betoane, bate orice antrenament la sală. E un exercițiu pe care îl recomand oricărui „corporatist” anchilozat în ecrane, proiecte și deadline-uri. Și oricărui influencer care „comunică pe sustenabilitate, leadership sau well being”. Dar cel mai satisfăcător lucru e să vezi că iese ceva din mâinile tale, că munca ta chiar are un efect palpabil și concret, că toată oboseala aia plăcută pe care o simți în mușchi la finalul zilei a meritat.
M-am bucurat să fiu săptămâna trecută al 101-lea voluntar într-un șantier deschis de organizația Habitat for Humanity cu sprijinul ENGIE, în comuna Berceni, Prahova. M-am simțit ca în copilărie, la țară, când toți vecinii participau la construcția unei case, fiecare cu ce avea și toți cu brațele deschise. Pentru că te simți bine să lucrezi, însă te simți minunat să lucrezi împreună.
Am muncit o zi întreagă la construcția unei case în care va locui o familie necăjită. De fapt, denumirea exactă a proiectului e „cvadruplex pentru patru familii vulnerabile”. Adică patru familii care, în România anului 2026, încă trăiesc în case unde plouă prin acoperiș și mucegaiul ține loc de termoizolație.
E o statistică pe care o citim fără să mai tresărim: 40% dintre români locuiesc în spații supraaglomerate. Unul din zece trăiește cu igrasie, infiltrații sau pereți care se scurg la propriu. România europeană are încă sate și periferii în care „acasă” înseamnă frig, umezeală și improvizație. În fața acestei realități, statul ridică din umeri birocratic. ONG-urile ridică, în schimb, case.
100 de lideri din companii private au lucrat pe acest șantier Habitat for Humanity. Imaginea acestor directori în bocanci de șantier are ceva aproape neverosimil. Oameni obișnuiți să semneze contracte de zeci sau sute de milioane au pus mâna pe scândură și beton. Au trecut, măcar pentru câteva ore, din limbajul abstract al „impactului social” în concretul unei fundații turnate.
Sigur, există și o componentă inevitabilă de imagine în acest proiect care poartă numele de „CEO Build”. Orice companie vrea astăzi să arate că are suflet, nu doar profit. Dar poate că adevărata întrebare nu este dacă există și PR în astfel de acțiuni, ci de ce ne-am obișnuit atât de mult cu cinismul încât orice gest concret de solidaritate ni se pare suspect din start.
Pentru că realitatea care rămâne e aceasta: patru familii vor avea un acoperiș deasupra capului. Nu un slogan. Nu o strategie ESG. Nu o promisiune electorală. Un acoperiș real.
Într-un an, Habitat for Humanity reușește să construiască pentru oamenii în nevoie circa 30 de case. E mult, e puțin? Asta depinde de donatori, persoane fizice și companii, dar și de voluntari.
Și apropo de voluntari: de ce te-ai duce „să lucrezi pentru alții”? În primul rând pentru motivul cu care am început acest articol: pentru satisfacția de a vedea ceva concret ieșit din mâinile tale. Apoi pentru că te întâlnești cu oameni diverși și inimoși, interesați de binele comun. În al treilea rând, pentru că începi să te cunoști mai bine pe tine atunci când ai ceva de oferit. Pentru că, așa cum mi-a spus Nicolas Richard, CEO ENGIE, „chiar dacă credem că suntem mari și importanți, din când în când trebuie să învățăm să fim umili”.
După 15 ani în Spania, domnul Cristi s-a întors acasă să ridice case pentru oamenii în nevoie
Pe șantier l-am întâlnit pe domnul Cristi, meșterul care m-a avut în grijă. Pe la al 1000-lea cui bătut în timp ce făceam „cuiburile” pentru acoperiș, mi-a povestit viața lui. E din Bacău și a plecat la muncă în Spania. A lucrat în construcții, a câștigat bine, și-a adus și familia. 15 ani a stat în Spania, până când într-o zi fiica lui a avut un vis, la propriu: se făcea că se întoarce în România și era profesoară la sat. „După nunta fetei, am hotărât să ne întoarcem cu toții. Nu ne-a părut rău nicio clipă. Ne-am făcut case aici în România, iar fata e profesoară de engleză”. Domnul Cristi lucrează pe șantierele Habitat for Humanity și simte că munca lui are un sens mai important decât avea când era în Spania. Recunoștința din ochii copiilor care intră într-o casă nouă este neprețuită.
„Noi facem o casă”
Habitat for Humanity face de 30 de ani ceea ce multe instituții publice doar mimează că fac: repară, construiește, aduce împreună oameni și resurse acolo unde statul ajunge ultimul sau deloc. Peste 100.000 de români au primit sprijin pentru un cămin decent, fără talk-show-uri și fără panglici tăiate festiv.
Iar poate cea mai importantă lecție a acestui șantier de la Berceni este alta: leadershipul nu se vede în prezentări lucioase despre „viziune”, ci în disponibilitatea de a pune umărul la ceva concret. Le recomand, de aceea, departamentelor de HR din companii să încerce să regândească clasicele teambuilding-uri în proiecte de genul „Noi facem o casă”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Afirmați că o zi în care ați bătut cuie și ați cărat betoane bate orice antrenament la sală și recomandați acest „exercițiu” tuturor corporatiștilor „anchilozați” în ecrane. Nu vă contrazic, dar…
Vă întreb câte cuie credeți că ați bătut în talpa democrației publicând pe republica.ro „articole” de genul ăsta? Oricât de „mare și important” vă credeți, umilința nu se învață într-o singură zi petrecută pe un șantier, oricât de nobil ar fi țelul.
Ca s-o dau pe subiectul „luptei” dintre „propagandiști” spun că încă nu am apucat să văd drac mort, rață înecată și dalmațian fără pete. Nu vă deosebiți cu nimic de Simion. Ăla promite case la preț redus, dumneavoastră vă lăudați cu o zi de roboteală în care ați simțit „oboseala plăcută” din mușchi…
Și eu aș recomanda „departamentelor de HR” ale statului să-și regândească strategia (devenită clasică!) de a-și „antrena ” echipa în spiritul șparlitului, da’ cine să auză gângăveala unui setos ca mine?
„Noi facem o casă” și e bine așa. Întrebarea fără răspuns e pentru cine…
P.S: Dacă tot „discutați” cu taximetriștii și florăresele, de ce refuzați dialogul cu cititorii articolelor dumneavoastră? Întreb pentru un prieten naiv ce încă mai crede în „democrație”...