În mai puţin de o săptămână, hashtagul #37lasută a devenit o mini-vedetă pe Facebook. Mii de postări, susţinere din partea unor organizaţii prestigioase precum Salvaţi Copiii sau UNICEF România, dar şi din partea unor artişti cunoscuţi precum Voltaj, Dorina Chiriac sau Proconsul. Sute de feţe fericite de copii şi de părinţi care promit că niciodată nu vor lăsa bătaia să umbrească lumina din ochii celor mici.
Dar şi zeci de poveşti care îţi îngheaţă inima, cum ar fi cea a ziaristei Gabi Lupu, care şi-a scos o bucată dureroasă de suflet şi a pus-o în văzul tuturor.
Şi, totuşi, ce lipseşte? E complicat şi să pun întrebarea, dat fiind că de la bun început am spus că acest proiect s-a născut din exasperare şi egoism: exasperarea de a vedea la televizor bătaia prezentată ca un element de rutină în viaţă şi egoismul de a da fiicei mele şansa la o maturitate mai senină decât am avut-o eu. Nu am avut niciodată o strategie şi nu m-am aşteptat o secundă ca atâţia oameni să preia acest mesaj.
Se pare, însă, că, oricât am părea de străini unii de alţii, pe foarte mulţi dintre noi ne leagă ceva: impulsul de a schimba ceva. Şi nevoia de a ne declara deschis adversarii bătăii. Acești mii de oameni cărora li se datorează popularitatea hashtagului sunt o resursă pe care ar fi o crimă să o irosim. Pentru prima dată, avem o masă coagulată de oameni care condamnă public pălmuţele şi nuielele ca metode de educaţie.
De aici, însă, lucrurile se complică: cum ne batem, concret, cu bătaia? Nici pentru etapa asta nu am o strategie. Zilele astea, am pus lucrurile cap la cap şi am încercat să fac un inventar al lucrurilor de care cred că avem nevoie pentru a schimba ceva de-adevăratelea. Avem nevoie de legi noi şi de norme de aplicare pentru cea care există. Avem nevoie de programe de consiliere pentru părinţi, oficiale şi acreditate. Avem nevoie să nu mai aşteptăm ca un copil să fie schilodit pentru ca părintelui să-i fie pedepsită monstruozitatea. Poate minţile luminate ale statului român se vor gândi la un sistem gradual de pedepse, prin care să se descurajeze violenţa încă de la prima palmă. Avem nevoie să infiltrăm acest subiect pe agenda curentă a societăţii. Şi, din păcate, pentru asta s-ar putea să avem nevoie de politicieni. Însă, tot din păcate, niciunul dintre ei nu a abordat acest subiect în ultimele zile. Până în acest moment, niciun politician nu a intrat în hashtag. Şi nici nu trebuie musai să o facă. Dar, dacă oamenii care au rezonat la mesajul din #37lasută tot mi-au trezit optimismul, îndrăznesc să sper că ne va auzi cineva mesajul. Şi că statul român va înţelege că, după ce a investit miliarde în autostrăzi invizibile, poate a venit vremea să investească şi în drumul propriilor copii. Care poate fi o austostradă reală către o lume mai normală, mai senină şi mai frumoasă decât a noastră. Sau, pentru 63% dintre ei, poate deveni o fundătură.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Rotesc neuronii și alcătuiesc o trecere în revistă a condeielor de acest tip.
Cele de la „Gândul”, dar și de la „Adevărul” (fără îndoială plaja e mai largă)
Rozul lor mi-i insuficient pentru a nu mirosi lupii tineri.
Fără mamă, fără tată.
Departe de mine a le reproșa asta, iar în paralel sper să nu mă sperii grozav, cum că ne viitor negru ne paște.
Cred că-i un ceva natural.
Să vrei să-ți faci loc la existență, la suficiente resurse - în condițiile în care specia te presează a clădi culcuș viitoarelor progenituri.
Am mai învățat ceva - din categoria ălor de după aparențe...
Ma bucur insa ca lumea acum a inceput sa deschida ochii si sa inteleaga ca se poate altfel. Tocmai am citit cu lacrimi in ochi pe facebook 2 povesti ingrozitoare, 2 spovediri in public....