Principala problemă cu care se confruntă părintele căruia îi pasă este cea a frustrării ce se poate acumula în adolescent, confruntat cu un anturaj cu o mai mare libertate din partea familiei. Este frustrarea că prietenii lui pot ieși noaptea în oraș până la ore mici, frustrarea că amicul X are pachet de țigări cumpărat de propria mamă, că ceilalți pot merge în cluburi și la festivaluri fără nicio restricție. Este întrebarea „eu de ce nu, când toți ceilalți au voie?”. În atare situație, care provoacă o reală suferință, părintele ar trebui în primul rând să știe că există și anturaje care sunt altfel, copii care sunt altfel, la fel ca ai lui. Foto: Antonio Guillen Fernández/ Panthermedia/ Profimedia

Aveam cel puțin cinci trasee sigure, pe care părăseam curtea casei. Deși, după prima fugă, ai mei stăteau cu ochii pe noi, când de la geamuri, când din ușa casei, când din magazia de lemne, reușeam să găsesc cele câteva secunde necesare în care rămâneam nesupravegheați, după care toată curtea, și cu aportul vecinilor, se umplea de gălăgie, ca după orice număr de iluzionism. Foto: Tom Maddick/ SWNS/ Profimedia

Dacă ați petrece o săptămână cu un grup de copii, ați înțelege cu adevărat care este nivelul de activitate fizică de care au nevoie, în general, ca să nu întrebe de console, telefon sau tabletă. Foto: Profimedia

„Dacă părintele îi predă copilului materia acasă, atunci care mai e rolul școlii?! Școala nu există doar ca să livreze informații pe care le găsești la o simplă căutare pe Google. Eu nu sunt de acord cu expresia asta: Am vorbit la fel și pentru cel de 10, și pentru cel de 3! Păi aia e problema, că ai vorbit la fel! Nu trebuie să vorbești la fel”, explică profesorul.

Toți copiii trec prin suferință, indiferent de cât de buni părinți le suntem; respingere, pierdere, umilință, frică, nesiguranță, neputință - toate sunt forțe catalizatoare pentru autonomie și stimă de sine. Se pot ridica din ele doar dacă au învățat să nu fugă imediat din disconfort. Foto: Sergiy Tryapitsyn/ Panthermedia/ Profimedia

Un anumit nivel de intensitate sau de detașare sunt asociate, în mintea copiilor, cu neadunarea de sine. Adulții prea intenși - fie prin explicații apăsate, fie prin iubire pătimașă, fie prin anxietate, fie prin furie justificată sau exaltare teatrală - sunt, pentru percepția copiilor, oameni mari care nu știu să stea între propriile granițe, care se toarnă peste cel de lângă ei. Foto: Wavebreak/ Profimedia

Ce îl ajută să îşi dezvolte gândirea pragmatică şi să se ancoreze aici şi acum, atent şi conştient la ce se întâmplă în jurul său? Foto: Wavebreak Media LTD/ Wavebreak/ Profimedia

România. Băiatul are Asperger. Copilul e frumos ca un înger blond, cu ochi mari și expresivi. Voiau să îl dea afară din școala specială unde învață. Tatăl încearcă: „Mă cert cu doamnele, le implor, țip la ele, le rog frumos, cad în genunchi”. Până și rudele îl evită după ce au aflat că băiatul are autism. E un om puternic. Dar uneori îl ajunge și pe el. Îl apucă plânsul, cu hohote tăcute, să nu-l audă nimeni, nici măcar soția, pe care o adoră. Foto: ABK/ BSIP/ Profimedia

„Cu cât atmosfera din clasă e una mai prielnică, copilul vine mai cu drag la școală, studiile arată de mult timp asta. Asta nu îl ajută în mod direct să ia 10 la matematică, dar sporește șansele să învețe matematică”, explică Thea Ionescu într-un interviu pentru Republica.

„Sunt puține locuri de muncă, iar acești oameni nu sunt încurajați să-și găsească de lucru, să învețe o meserie nouă, să fie îndrumați de cineva. Sunt așa proiecte pe hârtie, frumoase toate. Dar practica este alta. Noi și pe mămici le îndemnăm să își câștige propriul lor venit, să aibă propriul lor salariu, să aibă grijă de copii. Plus că acești copii o să vadă acasă că și mama și tata muncesc", crede Bogdan Tănasă. Foto: Facebook Bogdan Tănasă