Cu o voce tremurată, a zis: „O să mă iubești și când ești în stele?”

De 10 ani de zile, aud repetată întrebarea care îmi este adresată legat de emisiunea Visuri la Cheie, și anume: „Ce te-a impresionat cel mai mult?”. Evident că și eu, la rândul meu, răspund repetat un adevăr sincer, și anume că povestea fiecărei familii, curajul și reziliența lor mă impresionează individual de fiecare dată.

Un tip de iubire parentală care, cu cele mai bune intenții din lume, produce exact opusul a ceea ce-și propune. Nu e vorba de părinți nepăsători sau absenți, ci de părinți foarte prezenți, mult prea prezenți. Cei care rezolvă conflictele copilului cu colegii înainte ca el să aibă șansa să încerce singur. Cei care sună profesorii la primul semn de dificultate. Cei care nu pot suporta să-și vadă copilul dezamăgit, frustrat, sau că a greșit ceva. Cei care știu întotdeauna mult mai bine decât medical, profesorul, antrenorul etc. foto: Profimedia

Problema este că, atunci când am pus limite în familie, am simțit că apare și un conflict interior: încerc să-mi protejez copilul, fără să-mi pierd părinții.

Dacă observi schimbări care te îngrijorează legate de copilul tău, care par că nu trec, acela este semnalul tău de alarmă să îți pui pălăria de detectiv și să afli ce anume a declanșat un sentiment puternic și o schimbare în copilul tău — un sentiment pe care încearcă să ți-l comunice așa cum știe în momentul acela (prin furie, comportamente „urâte”). Oare se simte deconectat de tine? Oare ceva îl supără la grădiniță sau în relație cu altcineva?

Într-o școală primară dintr-un oraș de provincie, o învățătoare cu peste cincisprezece ani de experiență a ajuns, în ultimele luni, ținta unor critici constante venite din partea unor părinți. Urmăresc situația ei de ceva timp. Aseară mi-a scris. Totul a început aparent banal, cu nemulțumiri legate de teme și ritmul de lucru la clasă. Însă, treptat, discuțiile s-au mutat în grupurile de părinți de pe rețelele sociale, unde tonul a devenit tot mai agresiv. foto: Profimedia

Mult timp am trăit cu frica de a nu fi destul: destul de bun, destul de pregătit, destul de puternic. Frica aceasta m-a făcut uneori să aleg drumuri greșite sau să rămân prea mult în locuri care nu-mi făceau bine. Tu, copila mea, să nu uiți niciodată: dacă tu nu crezi în tine, nu avea pretenția s-o facă cei din jurul tău. Și nu, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui! Tot ce ai de făcut este să fii cea mai bună versiune a ta, respectându-te și respectând pe cei ce contează pentru sufletul tău.

Zbatere fără precedent la nivel internațional privind accesul copiilor la rețelele sociale. Dezbateri, păreri peste păreri, dileme, vinovați și acuzați. Dar eu vin și vă întreb altceva: unde este alternativa? Ce am făcut noi, ca societate, ca și comunități locale, de-a lungul anilor, nu neapărat să descurajăm gadgeturile, dar să oferim (și) alte atracții? sursa foto: Mădălina Lungu

Mulți dintre părinții copiilor cu dizabilități din România au renunțat de mult să spere că pot să se bucure de beneficiile artei fără să fie respinși, judecați, etichetați ironic. În vârtejul multelor griji și greutăți pe care le au de dus, mersul la spectacol, la muzee, la teatru a devenit un ideal utopic. Rareori există programe adaptate, tururi senzoriale, ore „relaxate” în care zgomotele neașteptate să fie acceptate. În puținele cazuri în care există astfel de oferte, rareori ajung și la urechile părinților. Accesibilitatea e înțeleasă preponderent fizic – rampă, lift – dar nu și senzorial, emoțional sau social.

Dacă te-ai întrebat măcar o dată: „Oare ce i s-ar potrivi cu adevărat copilului meu?” - nu ești singur(ă). Unii copii sunt atrași de știință, alții de creativitate, unii vor rezultate și structură, iar alții sunt motivați de oameni, impact și sens. De multe ori, direcția potrivită nu e despre „ce e la modă”, ci despre cum gândește copilul tău și ce îl motivează cu adevărat. De aceea am creat un quiz simplu și util