Este vorba despre suferința lumii, preluată sacrificial de Hristos, Dumnezeu-Fiul care, retrăgându-Și temporar, ca Om, atotputernicia, face loc, în Persoana Sa dumnezeiască, imensei suferințe a omenirii, de la Adam până la El Însuși, „al doilea Adam”. O suferință „în-corporată” de El în numele întregii omeniri, culminând în cea mai cumplită moarte imaginabilă, moarte care însă, pe Cruce, „a fost înghițită de viață”. (Frescă cu Răstignirea, aflată într-o biserică franciscană din Bolzano, Tirolul de Sud, Italia / foto: Profimedia)

Abia începusem clasa întâi și era așa o gălăgie de nici câinii din vecini nu mai puteau dormi la soare. Lătrau de parcă numai așa mai puteau aduce luna înapoi. Nu ne dezmeticiserăm încă din mersul la grădiniță. Ne feream să dăm ochii cu caietele și cu abecedarul, stilourile își plângeau de milă... (Foto: Getty Images)

Vă simțiți bine, da? Friptura de miel, stufatul, drobul v-au mers la casa sufletului. Deși, aici, înainte de desfătarea gurii pline, e vorba de păstrarea unui statut social și ontologic: și pentru un creștin sărac, a nu avea de Paști o masă bogată, cu bucate „tradiționale”, înseamnă nu numai sărăcie, dar și că încetează să mai fie om, devine un paria. Aceeași idee ca în cazul celor două „fete” care discută despre o a treia: „Auzi, dragă, aia a ajuns să bea apă de la ghivetă!...”.

Întrebat „în ce lume” ar fi posibil un astfel de scenariu invocat de Călin Georgescu, consilierul guvernatorului BNR a răspuns sarcastic, sugerând că sursa este una ficțională. foto: captura digi24

Mircea Lucescu poate fi considerat cel mai mare antrenor român, dar, vorbind strict de cifre și performanțe, unii spun că nu se ridică la nivelul marilor antrenori ai lumii. Într-adevăr, și pe mine m-a surprins anvergura imaginii europene a lui Lucescu la moartea sa.

Mi se spune că Iisus Hristos s-a urcat pe cruce ca să mi se ierte mie păcatele. Dar eu nu i-aș cere niciodată așa ceva. Păcatele, greșalele mele, vreau să le ispășesc până la capăt eu însumi, nu să-mi fie iertate, nici de Dumnezeu, nici de Papa, nici de Preafericitul Dani, nici de vreun preot. Pentru că am credința că așa e drept. Iar să înviez, mi se pare un păcat...

În urmă cu aproximativ 10 ani, emailurile de la partenerii europeni primite înaintea Paștelui catolic se încheiau într-o notă de bucurie și într-un fel de familiaritate prin „Wish you a Happy Easter!”, „Joyeuses Pâques!” sau, mai nuanțat, „Enjoy a sunny Easter holiday!” și alte asemenea. Anii au trecut și astfel de urări s-au rărit, până când anul acesta am intrat în Joia Mare pe sec, pe gol, fără niciun astfel de mesaj. foto Profimedia

Ne confruntăm în jurul nostru cu situații grave, în care lipsa de etică și moralitate naște forme halucinante de abuz. În ultima vreme, nu știu dacă a existat domeniu de activitate în care să nu iasă la iveală cazuri de abuz înspăimântătoare: de la medicină, justiție, cadre universitare, psihologi... Mă simt deseori descumpănită în fața acestor situații, care reflectă un sistem, o lume bolnavă. foto Profimedia

Când îi ajungi din urmă la semafor, se uită reprobator la tine, îi încurci în trafic încercând să recuperezi din curent prin sistemul de frânare. foto Profimedia

În ultimii ani, îmi tot amintesc de întâmplările pe care urmează să vi le povestesc și cred că singurul motiv pentru care nu le-am pus pe hârtie până acum este faptul că au avut loc în pandemie. O perioadă bulversantă pentru toți, pe care nu am știut cum să o abordăm, de la care nu-mi vine să cred că au trecut șase ani și la care, bineînțeles, nu mă întorc cu mare plăcere. Așadar, Paștele acela cu mască, în care am stat acasă și în care lumina a venit ea la noi, în loc să mergem noi după ea la biserică.