La 20 de ani, moartea este, în principal, o noțiune. La 30 de ani, aveam impresia că am timp. La 40, începi să observi că părinții îmbătrânesc sau mor și că frate-tău ăla mic a albit. Iar la 50, oamenii pe care i-ai cunoscut încep să apară, din când în când, pe cruci

sursa foto: Profimedia

De ce simțim nevoia să-i vizităm pe cei care nu mai pot fi vizitați? Am fost la Köln și nu am fost la cimitirul Melaten. Ceea ce, dacă te uiți pe listele cu „zece lucruri pe care trebuie neapărat să le faci la Köln”, pare aproape o greșeală: 43,3 de hectare suprafața, 55.000 de locuri de veci, biodiversitate, specii protejate, Grim Reaper.

N-am fost nu pentru că nu-mi plac cimitirele. Și nici pentru că mi-ar fi teamă de morți. Morții, spre deosebire de vii, au avantajul că nu mai vor nimic de la tine.

Pur și simplu, în zilele acelea, nu am simțit nevoia să vizitez oameni care nu mai sunt acolo.

Și abia după ce am plecat din Köln m-am întrebat de ce. După ce am aflat mai multe despre Melaten, pare aproape o impolitețe. Este unul dintre cele mai cunoscute cimitire din oraș, un loc cu aproape două secole de istorie, monumente funerare, sculpturi, alei umbrite și oameni importanți ai Kölnului care au rămas acolo după ce orașul a continuat fără ei.

Există și trasee turistice prin Melaten. Oamenii merg să vadă morminte celebre, statui, capele, mausolee. Se plimbă, fotografiază, citesc nume. Unii merg pentru istorie, alții pentru arhitectură, alții pentru atmosfera unui loc în care orașul pare să vorbească mai încet.

Eu n-am fost.

Cred că există și o vârstă la care începi să privești altfel cimitirele. La 20 de ani, moartea este, în principal, o noțiune. Știi că există, evident, dar pare ceva ce se întâmplă altora, undeva departe, într-un viitor atât de îndepărtat încât nici nu merită să te gândești prea mult la ea. Pe la 30 de ani, încă aveam impresia că am timp. La 40, începi să observi că părinții îmbătrânesc sau mor și că frate-tău ăla mic a albit. Iar la 50 și ceva, oamenii pe care i-ai cunoscut când erai copil încep să apară, din când în când, pe cruci și plăci comemorative. Nu este o vârstă la care să devii brusc preocupat de moarte. Dar este o vârstă la care moartea încetează să mai fie complet abstractă.

Începi să înțelegi că unele persoane pe care le-ai cunoscut nu vor mai îmbătrâni niciodată. Că anumite amintiri au rămas singurul loc în care mai există cineva. Că oamenii dispar într-un mod foarte ciudat: mai întâi din telefon, apoi din oraș, apoi din conversații și, în cele din urmă, din memoria celor care i-au cunoscut.

Cimitirele sunt, poate, încercarea multor oameni de a împiedica această ultimă dispariție. Le punem numele pe o cruce, construim monumente, plantăm flori. Ca și cum am spune: încă e cineva aici.

Pentru mine e așa, și o neliniște personală în ideea de a vizita cimitirele celebre, gândindu-mă că mergem să vedem oameni care nu mai sunt, dar numai pe cei despre care am auzit.

Nu mergem, de regulă, la mormântul unui om oarecare. Nu știm unde este, nu știm cum îl cheamă, sau dacă a fost un om bun, dacă a avut umor, dacă era gelos, dacă gătea bine, dacă îi plăcea Bach sau muzica proastă, dacă își suna mama în fiecare duminică.

La Melaten, însă, poți găsi oameni celebri, acolo istoria are nume, și cred că asta face un cimitir celebru atât de interesant: după moarte, oamenii continuă să fie împărțiți între cei despre care știm și cei despre care nu vom ști niciodată nimic.

Deși, dacă stai să te gândești mai bine, diferența dintre ei este doar memoria noastră.

Un om poate să fi avut o viață extraordinară și să nu rămână nimic despre el în afară de numele de pe o piatră. Altul poate să fi fost fotografiat de milioane de ori și să ajungă, peste o sută de ani, doar un nume pe un traseu turistic.

Asta este una dintre glumele proaste ale vieții: mulți își petrec atât de mult timp încercând să fie importanți și atât de puțin timp încercând să fie vii.

Așa că nu m-am dus la Melaten. Am preferat orașul de deasupra pământului, oamenii care se grăbeau, tramvaiele, magazinele, terasele, străzile, zgomotul. Mi-a plăcut să fiu într-un oraș în care nimeni nu știa cine sunt și nimeni nu avea nevoie să știe. La o anumită vârstă, începi să înțelegi că nu mai trebuie să vezi tot. Nici într-un oraș, nici în viață. Există o vârstă la care listele cu „must see” devin puțin ridicole. Nu pentru că locurile n-ar fi frumoase, ci pentru că începi să alegi. Să spui: asta da, asta nu. Aici vreau să ajung, acolo nu mă interesează. Asta mă emoționează. Asta mă lasă rece. Și, mai ales, începi să înțelegi că dacă ai ratat ceva, nu este neapărat o pierdere.

Deocamdată, cimitirul celebru al orașului a rămas pentru mine nevăzut. Și, într-un fel, îmi place asta, pentru că vreau să mai am lucruri pe care nu le-am văzut.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp