foto: Profimedia Images
În 1974 m-am născut într-o lume care își trăia delirul organizat cu o seninătate bolnavă. Era o Românie în care adevărul nu conta, dar în care se mima, cu zel pedagogic, exactitatea. Minciuna nu era doar acceptată: era structură. Era o lume care se încăpățâna să creadă în utopie, deși avea toate dovezile palpabile că trăiește într-o parodie. România acelor ani era, dacă-mi îngăduiți expresia, un fel de garsonieră de bloc comunist în care Dumnezeu fusese dat afară cu forța și uitat. Se vorbea mult, se spunea puțin și se simțea greu. Copilăria mea s-a desfășurat, astfel, într-un regim al ficțiunii impuse — un soi de „realism magic” al socialismului, fără magie, dar cu realism din belșug. În 1974, Nicolae Ceaușescu devenea președinte al unei republici încremenite în lozinci, iar eu începeam o viață ale cărei contururi nu le puteam bănui.
Am crescut într-o epocă în care locuiai sub o dictatură fără istorie și fără viitor. Singura dimensiune care părea a conta era prezentul eternizat în portrete și lozinci. În acest spațiu, timpul nu curgea — bătea pasul pe loc. Dar tocmai această staticitate a generat, în mine și în generația mea, o foame de transcendență. Undeva, în spatele paravanelor ideologice, presimțeam că există o lume unde gândul nu e interzis și unde cuvintele pot spune adevărul fără consecințe.
Am crescut într-o lume cu lumina stinsă devreme, cu rafturi goale și oameni care-și ascundeau gândurile. Dar mai era ceva: puterea obiceiurilor simple: poveștile de noapte bună recitate, cu voce joasă, de mama și de bunici, care știau că basmele adevărate se spun în șoaptă. Nu aveam multe, dar aveam ceva ce, culmea, pare rar astăzi: timp. Timpul copilăriei, deși prizonier într-o epocă absurdă, avea o melancolie tandră, un soi de reverie în mișcare lentă. Te jucai cu umbrele, îți imaginai America în culori mai vii decât fusese vreodată și credeai că „dincolo” nu înseamnă doar geografie, ci și o promisiune de aer curat pentru suflet.
Apoi a venit adolescența, cu toate ezitările și orgoliile ei, într-o lume care începea să dea semne de oboseală. Anii ’80 au fost deceniul opresiunii în formă concentrată. Dar paradoxal, în acest regim al penuriei materiale și al abundenței propagandistice, s-a produs în mine întâlnirea cu spiritul. Cartea era formă de rezistență. Gândirea abstractă, exercițiu de igienă interioară. Am citit clandestin nu doar filosofia interzisă, ci și sufletul propriu.
În 1989, eram suficient de matură ca să pricep că trăim un moment „istoric” și suficient de tânără ca să cred că, de-a doua zi, vom deveni o țară cu ceasuri elvețiene și cuvinte englezești. Nu a fost chiar așa, dar nici complet greșit nu era. Prăbușirea a fost sonoră, dar deziluzia care a urmat a fost surdă. Libertatea nu a venit sub forma unei revelații morale, ci sub forma unei dezorientări generale. Am fost liberi, dar nu și dezvățați. Am fost europeni prin decret, dar nu și prin interiorizare. A fost o perioadă în care am căutat busola în ruine.
Anii ’90 au fost ani ai tranziției – nu doar economice, ci metafizice. Ne-am pierdut reperele vechi, fără a le înlocui cu unele noi. În acest interregnum axiologic, m-am întors spre gândirea grea, spre tradiție, spre gânditori care încă mai credeau în verticalitate. M-am întrebat, mereu, ce înseamnă „a fi român” după comunism, chiar și atunci când nu eram în țară. Și am aflat că identitatea nu se construiește cu sloganuri, ci cu memorie, discernământ și rigoare morală.
Anii '90 au fost... cum să spun?... un amestec de entuziasm prost organizat, cu libertate amatoricească și democrație de tipul „hai să vedem cum ne iese”. A fost și comic, și tragic, și uneori tandru. O tranziție în care te întâlneai, în aceeași zi, cu un idealist, un șmecher și un filozof ratat. Toți se declarau, desigur, europeni. Și fiecare avea dreptatea lui. Era, vorba unui prieten, ca și cum am fi deschis fereastra spre Vest, dar uitând că n-am aer condiționat.
În 2000, am intrat, cu oarecare stângăcie, în secolul XXI. Ne-am cumpărat telefoane, ne-am făcut conturi, ne-am pierdut răbdarea. Lumea s-a umplut de viteze și s-a golit de sensuri. Ne-am specializat în multitasking, dar am uitat, în schimb, să ascultăm cu adevărat. Am început să postăm în loc să vorbim, să dăm like în loc să fim alături. Intrarea în mileniu ne-a adus în fața unei tehnologii care a redus distanțele, dar a diluat profunzimea. Lumea s-a accelerat. Viața a devenit un scroll continuu.
Și totuși, au fost și ani buni. Cu prietenii care au rămas, cu cărțile care ne-au salvat, cu tăcerile împărțite la o cafea. Am învățat că nu tot ce strălucește e publicitate și că nu tot ce doare e neapărat rău. Am râs. Am iubit. Am fost ridicoli — ceea ce, între noi fie vorba, e o formă de umanitate destul de autentică.
Pandemia a fost, în această succesiune a dezorientărilor, poate ultimul prilej de introspecție colectivă. Ne-a arătat că progresul tehnologic nu e salvare, ci doar instrument. Că fragilitatea este condiția noastră esențială. Și că moartea încă ne privește din colțul camerei, indiferent de câte aplicații ne instalăm. Am pierdut atunci oameni dragi și pe mama.
Astăzi, în 2025, generația mea se află la finalul unei traiectorii care a traversat patru regimuri: comunismul, tranziția, neoliberalismul și, poate, începutul unui nou totalitarism digital. Nu suntem nici mai înțelepți, nici mai fericiți, dar avem o memorie. Am trăit cât pentru o trilogie. Am trecut prin regimuri, stiluri, iluzii, credințe, reconfigurări. Și încă mai păstrăm, în colțul buzunarului, un bilet de tramvai vechi, o fotografie în sepia sau o scrisoare începută și neterminată. Am avut căderi, rătăciri, dar și revelații. Am fost copiii propagandei, adulții tranziției și bătrânii lucizi ai viitorului incert. Dacă există un sens în tot acest parcurs, e poate acela că, în ciuda tuturor metamorfozelor istoriei, singura constantă care ne salvează e verticalitatea interioară. Nu pot spune că am înțeles totul. Dar nici nu mai simt nevoia să înțeleg totul. Am trăit. Și, cumva, în ciuda istoriei, a rețelelor și a ridurilor, sunt recunoscătoare. Nu pentru ce a fost perfect, ci pentru ce a fost omenesc.
Îmi amintesc alegerile din anii trecuți ca pe niște ecouri surde: candidaturi absurde, promisiuni fluturate pe ecrane și noi, mereu obosiți, mereu ocupați, mereu dezamăgiți. Am învățat să râdem în loc să protestăm, să plecăm din țară în loc să construim ceva aici, să ne retragem în grupurile noastre de confort, unde toți gândim la fel și ne simțim superiori.
2025 nu mai e un an ca oricare. E anul în care simt că, dacă nu facem ceva, riscăm să pierdem cu adevărat democrația. În democrație, marginea nu există: ori participi, ori pierzi. Pentru că ura se strecoară prin like-uri și meme-uri, iar dezbinarea a devenit politică de stat.
Nu sunt politician. Nu sunt o activistă cu legitimație de partid. Implicarea civică nu trebuie confundată cu partizanatul. Cred că implicarea civică nu e o opțiune. E o datorie. Nu pentru că așa spun elitele, ci pentru că vă simt în stomac, în inimă, în fiecare gest de zi cu zi. Pentru că știu de la generația anterioară cum e să-ți privești copii în ochi, peste ani, și să le spui: „N-am făcut nimic pentru că n-am crezut că merită.” Implicarea civică nu e un moft, nu e un gest de lux și nici apanajul activiștilor de profesie. E forma minimă de igienă morală într-o societate liberă.
Ce înseamnă, concret, să te implici? Nu e vorba doar de proteste sau de candidați. Înseamnă să fii atent. Să citești. Să întrebi. Să alegi informat. Să îți convingi prietenii să meargă la vot. Să nu lași manipularea să treacă netaxată. Să nu taci. Mai ales să nu taci.
După atâția ani, am înțeles că fiecare „nu mă interesează” din trecut a fost un pas spre ceea ce azi vă îngrozește. Ziua în care am decis că e prea riscant să mai stați pe margine. Pentru că ura se strecoară prin glume și sloganuri, prin promisiuni de „ordine” și „curățenie”, prin discursuri care oferă țapi ispășitori în loc de soluții.
Ura, în acest context, nu e o emoție violentă și bruscă. E o formă de orbire care ne face să nu mai vedem oameni, ci categorii. Să nu mai căutăm înțelegerea, ci pedeapsa. Ura e ceea ce rămâne după ce renunți la empatie și transformi frustrarea în vinovăție colectivă. Ura, în această ecuație, nu e un strigăt — e o șoaptă care se insinuează: în neîncredere, în generalizări, în suspiciunea permanentă față de „ceilalți”. Ura e opusul contractului social. Ea desface ce societatea încearcă să țină unit: sentimentul de apartenență. Și dacă ne dorim cu adevărat o Românie puternică, atunci trebuie să începem prin a ne opune, în fiecare zi, acestei tendințe de dezumanizare.
Alegerile din acest an, indiferent de rezultatul lor, sunt o probă de maturitate colectivă. Nu e vorba doar despre cine va conduce. E vorba despre cum ne raportăm la valorile care țin în picioare o societate liberă: dialog, respect, diversitate, drepturi și responsabilitate. E un test al bunei-credințe. Și, poate, al memoriei.
Nu scriu aceste rânduri ca funcționar public. Le scriu ca om. Ca parte dintr-o comunitate care are nevoie să-și reamintească sensul participării. Pentru că, oricât am spera să rămână totul „în ordine”, ordinea nu se menține singură. Trebuie apărată, cultivată, transmisă.
Și asta începe cu fiecare dintre noi. Cu felul în care ne purtăm. Cu atenția la cuvinte. Cu felul în care ne creștem copiii. Cu gesturile mici și constante prin care ne arătăm că ne pasă. Pentru că, uneori, cel mai puternic gest democratic este să-ți exprimi conștiința — cu respect, cu claritate, cu asumare. Nu trebuie să fiu parte dintr-un partid pentru a fi un pilon activ al democrației. Este suficient să fiu un cetățean conștient, să îmi respect responsabilitățile și să îmi exerciț drepturile fundamentale.
Alegerile nu sunt doar despre cine va ocupa o funcție publică. Ele sunt despre cum alegem să trăim împreună, despre ce fel de societate construim. Sunt despre a ne ridica deasupra diviziunilor și a contribui fiecare în felul nostru la binele colectiv. Democrația nu moare dintr-un glonț. Moare dintr-un oftat, dintr-o ridicare din umeri, dintr-un “nu mă privește”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Anii 90 nu stiu daca pot fi definiti a fi "Un entuziasm prost organizat, cu libertate amatoricească și democrație de tipul „hai să vedem cum ne iese”. A fost mai degraba lupta cu regimul Securitatii si al lui Ion Iliescu care incerca sa pastreze un comunism reformat. V-as reaminti cele 6 mineriade...
Unii ca mine au intrat in PNL in 1992 cand ne injura si ne scuipa lumea daca spuneam ceva... Dupa aia prin 2003 satui de regimul Iliescu 2 am plecat.
De fapt lupta intre inapoierea si comunismul dur ceausist alimentate de furaciunile si mita sociala si incercarile timide de modernizare a fost permanenta.
Acum nu e altceva decat episodul 4 - fascismul national comunist - logic daca e sa ne gandim la sovaielile permanente de a spune adevarul despre Revolutie, despre mineriade, despre crimele regimului Ceausescu si in general despre lasitatile majoritatii care s-au condus dupa principiul "sa fure dar sa ne mai dea si noua"!
AUR si Simion sunt infectia din puroiul ramas al comunismului. Nimic "tandru".