Adrian Despot, „În fața ta”: „Visez după vremurile în care aveam timp să stăm pe Facebook și să vedem ce albume s-au mai lansat, nu ce legi s-au mai băgat noaptea la vot”

Deși produc distorsiuni grave, cu impact puternic, statele lumii intervin tot mai des în ordinea spontană a pieței, creând în ultimele decenii cetățenilor așteptarea că cineva are obligația „să-i salveze”. Cu cât statul acționează mai mult prin reglementări cu scop, cu atât blochează ordinea spontană a pieței și obține efecte greu de reparat. Lucian Croitoru remarcă faptul că trăim într-o disonanță cognitivă de amploare istorică la nivel planetar: același om care dimineața respectă un contract, seara votează pentru politici care subminează contractul. Dar nu o face din ipocrizie, scrie autorul.

La finalul săptămânii trecute, Casa Națională de Asigurări de Sănătate a publicat în cadrul procesului de transparență legislativă un proiect de ordin care modifică normele tehnice pentru programele naționale de sănătate. Documentul introduce o formulă de calcul care ar trebui să se aplice la nivel de județ, pentru a stabili dacă spitalele publice au o „capacitate depășită”- numai în acest caz urmând a fi contractați furnizori privați pentru îngrijirea pacienților. Cu alte cuvinte, spun asociațiile de pacienți și patronatele din industrie, se urmărește reducerea accesului cetățenilor la tratament. CNAS spune însă că efectul va fi exact opus.

Cristian Grosu avertizează că decizia politică aparține mai degrabă unor structuri de interese economice decât politicienilor vizibili, că statul „rezistă incorigibil" oricărei reforme și că țara ar putea intra în următorul ciclu european nu ca beneficiar, ci ca contributor net — nepregătită.

Afrim este regizorul care a înțeles ceva esențial despre cum funcționează psihicul uman: că ceea ce ne marchează profund nu sunt doar evenimentele mari, spectaculoase, catastrofice, deși acestea își fac din plin loc pe scenele lui. Ceea ce ne marchează sunt gesturile mărunte, repetitive, tăcerile prea lungi la masa de seară, privirea unui părinte care nu reacționează, melodia care se aude mereu din camera de alături.

Eram de 12 ani împreună și credeam că am învățat să comunicăm foarte bine unul cu altul. Apoi au apărut copiii.