Un copil a chemat statul român în ajutor. Nu o dată, de trei ori. Se afla în primejdie de moarte.
Acest stat, în care trăim cu toții și pe care îl plătim ca să trăim, nu să fim uciși, a acționat ca un complice al criminalului sadic din Caracal.
Faptul că au trecut atâtea ore, zile, până când Poliția a intrat în casa omorului, faptul că ucigașul nu a fost prins la câteva luni după ce mai răpise și măcelărise o fată, nu sunt câtuși de puțin întâmplătoare.
De câțiva ani încoace, ideea pe care puterea aleasă de noi s-a dat de ceasul morții să o injecteze în Poliție, Procuratură, instanțele de Judecată este: Justiția, zeița protectoare a criminalilor, hoților, corupților, violatorilor, pedofililor... De fapt, nu-i interesa decât hoția și corupția, pe care le practică ei pe scară mare, dar dacă și criminalii pot să acționeze nestresați și nestingheriți, pagubă-n ciuperci.
Procurorii și polițiștii, care ore în șir nu au intrat în casa unde Alexandra era torturată și țipa, n-au avut ca prim gând să-i salveze viața, ci să se țină tâmp și laș de ce credeau ei că e buchia legii, ca să nu aibă probleme.
Aceasta este filozofia care le-a fost turnată în cap de sus.
Nu mai sunt în stare să privesc fotografiile Alexandrei.
Nu pot să mă gândesc decât că a murit singură.
Noi, adulții acestei țări, în care ea a avut încredere când a sunat la 112, i-am înlesnit chinul și moartea.
Și ce vom vedea acum, e poate la fel de înspăimântător ca bucățile din trupul Alexandrei, și ale altor victime, răspândite prin curte: efortul supraomenesc, sau subomenesc, pe care îl vor face toți ca să se scoată nevinovați.
