Am călătorit de multe ori în Rusia și alte țări din fosta URSS și am învățat „la firul ierbii” destul de bine limba rusă. Despre silovki, cea mai puternică mafie

Foto: Gavin Hellier / robertharding / Profimedia

Am călătorit de foarte multe ori în Rusia și alte țări care au făcut parte din fosta URSS și am învățat „la firul ierbii” destul de bine limba rusă.

Într-un articol precedent am scris câteva comentarii despre imaginea oficială a corupției din Rusia contemporană. Experiențele personale trăite pe teritoriul Rusiei arată cum se traduce această imagine în viața cotidiană, fără pretenția de generalizare sau de a susține o validare de ordin științific.

În ultimii ani de existență a URSS, precum și după destrămarea acesteia, nivelul de corupție a atins un nivel de neimaginat chiar și în România. De la devalizări de zeci de miliarde de dolari (este vorba totuși de țara cu cele mai mari resurse primare din lume), până la ceea ce este numit cu pudibonderie „corupția mică”, adică furtul de resurse financiare, materiale, simbolice, care a devenit o conduită generalizată. Stilul boem-vulgar de conducere al lui Elțîn și al echipei sale a facilitat și chiar a încurajat acest tip de conduită.

Popularitatea dobândită de Putin după venirea sa la putere s-a construit nu doar pe zdrobirea cecenilor sau pe instaurarea unei psihoze populare în urma unei serii de atentate cel puțin suspecte, cât mai ales pe imaginea de instaurare a unei adevărate discipline populare și de combatere eficientă a corupției.

În câțiva ani de la venirea sa la putere, regimul Putin a reușit să „disciplineze” corupția. Doar oligarhii „de casă” ai lui Putin aveau voie să se înfrupte din resursele statului și doar cu voie de la „stăpânire”. Orice critică sau chiar scăderea entuziasmului afișat la adresa regimului era aspru sancționată. Presa a relatat doar despre cazurile devenite celebre.

Regimul a acționat și în combaterea corupției mici, dar din alte motive. Imaginea „bună” a Rusiei, care a păcălit o mulțime de jurnaliști occidentali, a fost construită cu grijă. Popularizarea așa-zisei activități de combatere a corupției a vizat opinia publică occidentală. În Rusia nu există, decât eventual izolat, ca excepție și fragmentar, ceea ce numim opinie publică, opinii diverse, chiar contradictorii, însoțite de polemicile aferente. În realitate este, de fapt, așa cum circulă o expresie pe internet: „În Rusia garantăm libertatea de exprimare, dar nu libertatea de după exprimare”.

Putin, ca și predecesorii săi, indiferent că au fost țarii, Lenin, Stalin sau succesorii lor, a înțeles că trebuia cucerită în primul rând opinia publică occidentală. În ciuda resurselor sale, economia Rusiei nu poate funcționa la un nivel cât de cât acceptabil fără resurse occidentale, fie că este vorba de împrumuturi, clienți care cumpără resursele sale și, printr-o cerere constantă, mențin prețul ridicat la bursele occidentale, tehnologie, know how etc. Pentru acest lucru, corupția mică a fost „ascunsă sub preș” în orașele turistice, evident, în special în Sankt Petersburg (inclusiv revenirea la numele anterior, dar nu la cel de rezonanță slavă de după 1914, Petrograd) și în Moscova. Principalele aeroporturi internaționale, Șeremetievo și Vnukovo trebuiau să creeze impresia de civilizație și siguranță, lucru parțial realizat.

Evident, corupția este un fenomen prezent, în grade extrem de diferite, aproape în orice țară și orice epocă. Dincolo de gravitatea, intensitatea și mărimea resurselor implicate, între corupția europeană (inclusiv din România) și cea rusească este o deosebire de ordin ontologic (care ține de teoria existenței).

Actul de corupție din România, de exemplu, este preponderent o tranzacție, în care cei implicați (atât cel corupt, cât și corupătorul) sunt parteneri și ambii au ceva de câștigat (de obicei de pe urma statului). Fie că doresc să scap de o pedeapsă (ex. interacțiunea cu un polițist rutier), că doresc să câștig ceva material (de la a câștiga licitații truncate, până la a merge cu trenul „cu nașul”), să economisesc timp („fraudez” o coadă și sar peste timpul de așteptare) sau avantaje simbolice (ex. obținerea nemeritată a unei note mai bune la școală), actul de corupție este o tranzacție asumată de către ambii parteneri. Această tranzacție poate dobândi și accente dramatice dacă este vorba de a fi solicitată o sumă de bani pentru o intervenție chirurgicală, de exemplu.

În Rusia, actul de corupție este impus, necondiționat, însoțit de amenințarea credibilă cu forța, într-un număr imens de cazuri, unor persoane sau organizații „nevinovate”. Actul de corupție este o taxă de protecție. Nu este singurul sistem în care se întâmplă acest lucru, mafia siciliană sau americană ne oferă destule exemple despre impunerea unei taxe de protecție prin folosirea forței sau a amenințării cu forța. Dar, în SUA sau Italia, doar statul are monopolul violenței legitime și există o activitate susținută, cu eficiență variabilă, dar vizibilă, de combatere a acestui fenomen.

Pentru ruși, cea mai puternică mafie este cea sprijinită de către stat și deseori este statul însuși. Noul concept de silovki (actual sau fost membru al serviciilor secrete sau structuri militare, implicat în afaceri de corupție și acționand deseori cu violență extremă) ilustrează chiar această realitate.

P.S. Am folosit la unele cuvinte ortografia direct din rusă și nu o adaptare din engleză cum se practică în unele texte contemporane (Elțîn , nu Yeltin - cu î - care provine din limbile slave, nu â), Șeremetievo cu litera Ș, nu Sheremetyevo etc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp