Am fost copil de miner în Petrila, dar tata m-a învățat că doar educația mă poate scoate la lumină. Acum sunt profesor și le spun elevilor mei că fără școală nu putem construi o societate dreaptă

Foto: Profimedia

Tata a fost miner, Dumnezeu să-l odihnească. Nu prin vocație. Din cauza împrejurărilor. Prin anii 80 se făceau recrutări de muncitori pentru minele din Valea Jiului. Noi stăteam în Brașov. Așa că mai întâi tata a plecat în Petrila și, la câteva luni, mama cu mine și cu sora mea. 

Eram mic, aveam 5 ani, dar memoria afectivă nu mi-a fost afectată. Nu-mi plăcea, mai ales că nu înțelegeam limbajul folosit de oamenii locului. Cu timpul m-am acomodat cu zona, nu și cu decizia părinților mei de a veni aici. Tot timpul mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă mi-aș fi dus viața în Brașov, orașul meu natal. 

Pe de altă parte, tata a ținut ca eu să fac școală. Eu și mama eram de părere că, imediat ce termin 8 clase, să mă duc la mină. Ca toți ceilalți. Se câștiga bine, oamenii muncii erau bine văzuți, aș fi avut origine socială sănătoasă etc... Și am făcut școală așa cum a vrut tata. El avea mereu gândul și sentimentul că, odată intrat în mină, e un mare risc să nu te întorci, să mori, pentru că se întâmplau multe accidente din cauza multor factori. Munca era stahanovistă și lipsită de mijloace, iar planul - nerealist impus de cote al producției. Comuniștilor nu le păsa de oameni, planul trebuia îndeplinit cu orice chip. Însă viața mea conștientă avea să se construiască în întregime în acest spațiu. 

Ce-mi aduc aminte cu pregnanță din copilărie este foamea. Tot timpul mi-era foame, asta și pentru că eram pretențios. Voiam carne, nu aveam, voiam ouă omletă, nu aveam. Și mama tot îmi explica că asta e tot ce putem cumpăra de la magazin. Câțiva cartofi zbârciți, o pâine, creveți, conservă de pește etc... Nu am mâncat niciodată banane până la Revoluție, când aveam 14 ani - știam cum arată, dar nu prindeam niciodată. Erau niște cozi infernale. Tata nu era activist de partid, așa că trebuia să ne mulțumim cu ce aveam.

După Revoluție am plecat la școli mai bune decât aveam la noi. M-am simțit strămutat pentru a doua oară. De data asta pentru a-mi construi eu însumi un viitor. Mai întâi la un liceu din Hunedoara, apoi la Cluj la Universitatea Babeș-Bolyai. Am făcut facultatea de filosofie și am luat concursul de titularizare la un liceu din localitatea mea de adopție, Petrila. Din postura mea de profesor am încercat să-i îndrum cât de bine pot pe elevi. 

Participăm la olimpiade cu rezultate chiar la nivel național. Îi consiliez să urmeze studii serioase, așa cum a făcut tata cu mine. Mulți reușesc să devină medici, avocați, ingineri... explicându-le că doar o educație serioasă le poate aduce potențialul la suprafață. Îi îndemn să fie responsabili atât față de ei, cât și față de ceilalți. Nu e mare lucru, dar e misiunea mea. Dacă elevii mei reușesc în viață la îndemnul meu, simt că mi-am făcut datoria. Dacă 10-20% dintre ei reușesc pentru că le-am dat sfaturi bune, e bine. Alți 30%, 50% pot urma îndemnul altor profesori și astfel să creăm o societate de oameni responsabili.

Și responsabilitatea presupune, vrei, nu vrei, participarea la viața politică. O minimă participare este de a vota la toate alegerile pe care le organizează statul român. Mai multe argumente îndeamnă la vot: - o participare la vot legitimează politicile publice promovate de stat, prin reprezentanții lui; - face din votant participant la procesul democratic și responsabil pentru situația de facto a lui și a celorlalți; - este o accesare a drepturilor de care dispune omul pentru a afirma libertatea individului. Pot fi găsite multe alte argumente pentru a-i îndemna pe cetățeni să voteze. Este dreptul meu de a vota cu o persoană care cred că mă va reprezenta cel mai bine. Îi respect pe toți cei care se folosesc de dreptul lor de a vota. Nu cred că ar trebui să ne urâm, indiferent cu cine votăm. Ăsta e jocul democratic. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp