Preotul care m-a botezat a făcut închisoare

Foto: Profimedia

Gruiu e un sat în apropiere de București. Când eram mică, era satul românesc clasic – ulițe prăfuite, căruțe după care alergam să ne agățăm de codârlă, case joase cu gard din fier forjat, biserica într-o vale umbrită de plopi, câmpurile de porumb și Gârlița, pârâul care traversează satul și se varsă în lacul Snagov.

În 1950 a fost o secetă cruntă în sudul României. Recoltele au fost distruse de lipsa ploii, asta la doar doi ani după foametea din `47-`48. Preotul Gheorghe Lungu era foarte tânăr atunci, fusese numit la Gruiu în urmă cu câteva luni. Nici seceta, nici rugămințile oamenilor n-au avut nicio trecere în fața Partidului – cotele către stat trebuiau achitate. Așa că oamenii și-au căutat sprijinul în altă parte. L-au convins pe preot să pornească într-o procesiune și să țină o slujbă la izvorul Sfintei Filofteia ca să se roage pentru ploaie.

Îmi și imaginez scena – praful de pe ulițe încins de soare, frunzele cu margini pârjolite pe care nicio adiere nu le mișcă. Câinii din curți cu limbile scoase pe afară, copiii care mișună pe marginea Gârliței secate în căutarea unui fir de umbră. Miroase a pământ încins și din copaci se aud cicadele. Un grup de oameni tăcuți, în frunte cu preotul, merge încet. Nu vorbesc între ei, sunt amețiți de soare și copleșiți de griji. Unii își fac palma streașină și privesc către cer de unde speră că norii se vor îndura de ei.

Milițianul satului îi vede și îi ia la rost. Oamenii îl ignoră și continuă să meargă. Milițianul se simte umilit – în mintea lui știe că are puterea să se răzbune și o va face. Îi lasă în pace, pentru moment. Dar, în aceeași seară, îl cheamă pe preot la Sfatul Popular să dea explicații.

„Ce crezi, bă, că dai tu ploaia? Eu dau ploaia! Ai să-ți pierzi și măselele din gură”, îi spune, așa cum își aduce aminte Gheorghe Lungu.

Un fel de „te agresez sexual, scroafo”, dar pe stilul anilor `50.

Așa a început coșmarul oamenilor din Gruiu și al preotului care a încercat să le dea speranță. Au chemat Securitatea și au spus că gruienii se pregătesc de revoltă. Că satul e infestat de elemente dușmănoase, ostile statului români și suveranității sale.

Inițial, sătenii s-au strâns la casa parohială și au făcut zid uman în fața preotului. Au răsturnat mașina Securității care venise să-l aresteze pe Gheorghe Lungu și s-au urcat în clopotniță să tragă clopotul să iasă oamenii să-și apere satul.

Dar forța Uniunii Sovietice și a marionetelor sale din România a fost mai mare. Preotul, împreună cu alți câțiva săteni, au sfârșit în beciurile Securității unde au fost bătuți, scuipați și torturați.

„Fiindcă nu avea voie să mă bată în uniformă, fiind îmbrăcat în preot, atunci a pus mâna pe poalele reverendei şi mi-a scos-o forţat peste cap. Mi-a pus pistolul în piept zicând că mă împuşcă, mi-a dat apoi cu patul pistolului peste maxilar şi m-a dat cu capul de perete” își amintește Gheorghe Lungu în cartea sa de memorii.

Față de alți săteni, el a avut noroc. A primit, pe lângă bătaie și tortură, doar trei luni de închisoare. Alții au fost trimiși la Canal, întocmai precum ne-a promis domnul Mălaimare că ne va face nouă. Unii nu s-au mai întors.

Străbunica mea a stat trei zile ascunsă în pădure. Avea patru copii și, dacă o trimiteau la Canal, ar fi rămas singuri. N-am apucat s-o cunosc prea bine, a murit când eu aveam cam patru-cinci ani. Știu din povești că era o femeie dură, acrită de viață și de tot ce trăise. Dar, uneori, bunicul meu mă privea cu drag și îmi spunea – ești neam de-al lu` mamaia Leana, tu nu te lași niciodată.

Habar n-am dacă o să mă las vreodată. Ce știu sigur e că n-o s-o fac acum.

Nu când văd istoria repetându-se, cu marionetele Rusiei amenințând cu scuipați în timp ce se bat cu pumnii în piept că ei își iubesc țara. Cum își iubesc țara?

Aruncând cu ură și venin între oameni, făcându-i să creadă că dușmanul nu mai e Rusia, cea care a zdrobit milioane de români în lagărele de concentrare sovietice. Făcând România de rușine peste tot pe unde se duc, umilindu-se pentru voturi și încercând să-și acopere ticăloșia cu urlete și îndemnuri de luptă. Târând în noroi orice principiu și, așa cum a remarcat fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, transformându-l pe Isus în agent electoral.

Ceea ce face George Simion acum e doar ceea ce știe să facă – a transformat țara într-un stadion și întărâtă suporterii să se jupoaie între ei. Și aproape i-ar fi ieșit. Dacă nu i s-ar fi întâmplat nenorocirea ca cel împotriva căruia întărâtă să fie un om cu adevărat decent – un om cu atât de mult bun simț încât a reușit să coaguleze în jurul lui toți oamenii care au fost vreodată umiliți de golani de galerie.

Ca să-l citez pe Pasolini, Cei care au făcut istoria nu au fost nici asistenţii cardinalilor şi nici curtezanele, ci aceia care au fost în stare să spună "nu". Oricât aruncă curtezanele Decefugemdedezbatere și cardinalii ticăloșiei deghizate de iubire de țară, Garcea și Lulea, cu vitriol în jur, oricât ne amenință Georgel că se va ocupa de noi individual după alegeri, România spune „nu”. 

Oricât iese Georgescu și vorbește despre limba lui Eminescu, România nu uită „te agresez sexual scroafo”.

Am fost botezată de un preot care a făcut închisoare. Și, deși nu am nicio contribuție aici, sunt mândră de asta. Iar duminică voi spune „nu” urmașilor acelora care au agresat sexual România din `47 și până în `89. Și voi spune „da” decenței, onestității și bunului simț care va demonstra că România își merită locul în familia europeană.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp