Foto: Wavebreak/ Profimedia
Suntem cu toţii “animale sociale” – respectiv am supravieţuit, de-a lungul istoriei speciei umane, prin asociere, iar „unirea face puterea” a fost întotdeauna o afirmaţie corectă; dacă stăm să privim la istorie vom vedea că toate perioadele în care molimele sau războaiele au redus dramatic populaţia au marcat şi un declin economic semnificativ.
În comuna primitivă a fi exclus din trib însemna pentru oricare om să fie condamnat la moarte, pentru că doar în colectivitate se puteau asigura cele necesare traiului. Asta înseamnă că, adȃnc în psihicul uman, este ancorată ideea că singurătatea este un handicap major. Dar, dincolo de necesitatea supravieţuirii corpului, echilibrul psihicului uman depinde de interacţiunea cu alţi oameni, respectiv de socializare. Literatura abundă de studii care arată că persoanele singure sunt mai predispuse spre depresie, anxietate, că au un grad de fericire mai redus şi că speranţa lor de viaţă este în medie mai mică.
În acest context, singurătatea este asociată cu un stigmat inclusiv în societatea modernă. Cu alte cuvinte o persoană care rămȃne singură se simte confruntată cu o criză iar alegerea singurătăţii de către unele persoane este privită cu neîncredere de societate.
Dar oare această fugă de singurătate ar trebui să devină o regulă de fier, care să guverneze toate aspectele existenţei?
Aici deja lucrurile devin mult mai nuanţate. Pentru că uneori imperativul de a nu fi singur duce la alegeri neinspirate sau chiar catastrofale.
Poate că cel mai ilustrativ exemplu este acela al violenţei conjugale; oare cȃt de multe persoane abuzate nu râmȃn într-un cuplu toxic şi care le aduce o profundă nefericire doar pentru că se tem să rămȃnă singure? Şi oare cȃte dintre acele persoane care, pȃnă la urmă, ajunse la capătul puterilor, au ieşit din cuplu, au realizat apoi că viaţa „singură” este cu mult mai bună decȃt cea în care au suferit abuzuri?
Dar chiar dacă nu mergem atȃt de departe, putem găsi extrem de multe situaţii în care oamenii îşi impun limitări excesive datorită fricii de singurătate. Am întȃlnit de exemplu oameni care au renunţat la vacanţe pentru că „nu aveau cu cine merge”. Persoane care nu participă la evenimente culturale pentru că celor apropiaţi nu le place teatrul, sau muzica clasică, sau pictura modernă, şi … nu se simt în regulă să meargă singure. Persoane care au o problemă să se oprească la prȃnz într-un restaurant, deşi le este foame, pentru că li se pare ciudat să ceară o masă de o singură persoană. Dacă staţi bine să vă gȃndiţi, sigur aţi întȃlnit în propria viaţa chiar, mai frecvent sau mai rar, astfel de situaţii.
Hai să luăm acum cazul persoanelor care – din varii motive – pentru o anumită perioadă sunt singure. S-au mutat într-un alt oraş şi încă nu cunosc pe nimeni, sau au trecut printr-o separare dureroasă, cum ar fi divorţul sau decesul partenerului de cuplu, sau au trecut printr-o perioadă de dificultăţi personale care i-a izolat pentru o bucată de vreme de cei din jur, şi în prezent au dificultăţi în a se reîntoarce în cercul lor social vechi.
Ce ar avea de făcut aceste persoane? Ca să îşi facă noi relaţii interumane ar trebui să iasă din casă, dar acel „nu am cu cine” îi obligă la exact contrariul. Şi atunci?
Şi ce se întȃmplă cu cei care îşi ratează multe momente care ar fi putut fi plăcute deoarece, încercȃnd să evite singurătatea cu tot dinadinsul, au ales să facă lucruri într-o companie care nu le face cu adevărat plăcere?
Ei bine, în cazurile de mai sus suntem extrem de departe şi de imperativul supravieţuirii speciei şi de acela al necesităţii contactelor umane pentru asigurarea echilibrului psihic. De fapt este vorba de a nu duce teama de singurătate la extrem.
Pentru o persoană care a părăsit etapa de adolescenţă, este extrem de util să înveţe să facă lucruri singură. Să poată merge la o expoziţie sau la teatru fără însoţitor, să poată să iasă în oraş singură, să poată face o vacanţă solo. Nu pentru că asta ar trebui să devină scopul vieţii – nicidecum. Dar a şti că dacă este ceva ce îi place nu e nevoie să îşi refuze pentru că nu are cu cine, este baza pentru selectivitate în relaţiile sociale şi pentru un tip de libertate pe care societatea actuală îl poate permite. A putea face activităţi plăcute de unul singur este o sursă de putere interioară, de siguranţă de sine, de stimă de sine.
Şi, de fapt, aceste lucruri făcute „de unul singur” sunt destul de rar absolut solitare. Probabil că cineva care ar pleca cu cortul în vȃrf de munte ar petrece poate zile fără să vadă vreo altă persoană, dar de multe ori „a face singur” înseamnă doar „a face fără cunoscuţi”, în compania unor persoane care sunt interesate de aceeaşi activitate – şi tocmai convergența intereselor este o bază de contact uman. De fapt acele persoane care, prin natura job-ului, schimbă des oraşul sau chiar ţara ştiu acest lucru foarte bine: odată ce ajung în noua locaţie caută un grup care să facă ceva ce este interesant şi pentru ei: că este un curs de dans, o trupă de teatru de amatori, o asociaţie culturală sau un grup de drumeţii pe multe, ei se prezintă ”singuri” şi după cȃteva runde de activitate ajung deja să aibă prieteni.
Pentru alţi oameni singurătatea temporară este uneori căutată: poate unele profiluri de activitate sau contexte personale impun contacte interumane atȃt de intense şi frecvent încȃt aceşti oameni chiar au nevoie de momente de singurătate; iar acestea nu au de ce să fie neapărat în izolarea casei.
De fapt spre ce concluzie duce argumentația mea? Spre a întelege că deşi singurătatea absolută sau de lungă durată este într-adevăr detrimentală, a putea face ceea ce îţi place de unul singur dă oricărei persoane libertate de alegere şi îi măreşte mult aria de posibilităţi şi de oportunităti. Pȃnă la urmă singurătatea nu este, şi nu ar trebui să fie, o opţiune definitivă, dar ar trebui să fie ceva ce să nu sperie – a putea fi singur este un tip de bucurie care, odată gustat, cu greu se mai uită.
Articol publicat pe blogul autoarei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.