Imaginează-ți că ești într-un meci de lupte greco-romane, ești cu spatele lipit de saltea, adversarul deasupra ta, aproape fără loc de mișcare. Dacă nu ai experiență, primul impuls e să scapi dintr-o singură mișcare puternică. Îți arcuiești corpul, împingi cu toată forța și, câteva secunde mai târziu, ești exact în același loc. Doar că mai obosit și, foarte posibil, într-o poziție și mai proastă.

Din perioada cȃnd eram studentă la inginerie, am o amintire care nu şi-a pierdut actualitatea, deşi datează de aproape 40 de ani: un desen (afișat atunci la ceea ce se numea „gazeta de perete” a facultăţii) care descria „muntele studenției”: era o piramidă în trepte la poalele căreia stăteau puiuți gălbiori extrem de fericiţi. Apoi aceştia începeau „urcușul” şi deveneau din ce în ce mai „jumuliți”, pȃnă cȃnd – la vȃrful piramidei – se aşeza, obosit şi cocoşat, un vultur pleșuv, numit „absolvent”.

Nu mai vreau să cresc. Vreau să cresc capre. Sau vaci. Sau flori. Tot circulă această postare și ne amuză. Și ne spune că gata, suntem sătui. Sătui de creștere? Sau de altceva?

De ce propriile realizări pot părea insuficiente atunci când te compari cu ceilalți.

Uneori verificăm o informație și găsim exact ce voiam să găsim.

Rachel Yehuda, cercetătoare la Mount Sinai, a studiat timp de două decenii copiii supraviețuitorilor Holocaustului. În 2016, echipa ei a publicat un studiu care a comparat metilarea genei FKBP5, implicată direct în reglarea răspunsului la stres, la părinți care trecuseră prin lagărele naziste și la copiii lor adulți. Ambele generații arătau modificări ale aceleiași gene, în aceeași regiune, deși copiii nu trăiseră niciodată evenimentul în sine.

Pentru mine, muzica este probabil unul dintre cele mai eficiente antidepresive pe care le-am descoperit. Nu folosesc aici cuvântul „antidepresiv” în sens medical. Muzica nu înlocuiește terapia, tratamentul sau ajutorul specializat, atunci când acestea sunt necesare. Dar, în viața mea cotidiană, există puține lucruri care reușesc atât de repede să-mi schimbe starea interioară. Culmea: uneori îmi dă energie, uneori mă liniștește. Dar alteori face ceva ce nu am conștientizat până de curând: mă ajută să simt.

Trăim in cele mai bune vremuri vreodată. Si totuși, cuvântul „toxic” cred că nu a mai apărut atât de des legat de oameni ca acum.

Există momente în istorie în care tăcerea încetează să mai fie neutralitate și devine complicitate. foto: Profimedia

Săptămâna trecută a fost un val de scandalizare. Nu mă refer la situația politică din România. Nici la război. Sau boli ori molime.