Mediile virtuale sunt invadate de tot felul de binefăcători care ne promit și marea, și sarea. Vorbitorii motivaționali împachetează fericirea într-o prea vulgară... descurcăreală. Suntem invitați și învățați să descurcăm ițele oportunităților spre a reuși ascensiunea pe o (spun ei) incomodă și inaccesibilă scară ierarhică, financiară și socială. Pe de altă parte, în cadrul conferințelor despre fericire, psihologii ne recomandă starea de bine, pe care, în mod similar, chiar dacă nu atât de vulgar, o identifică cu... reușita. Foto: Dorin Gabriel Mureșan

E cumva firească această evoluție către noul obscurantism: pentru a fi o slugă perfectă a unui sistem corupt, nu ai nevoie nici de logică, nici de psihologie, cu atât mai puțin de filosofie. Orice disciplină care riscă să formeze spiritul critic și autonomia gândirii devine un pericol pentru această nouă școală pe care ne-o pregătește ministerul. (Foto: Inquam Photos)

„Foarte mulți au acces la arme pentru vânătoare, le țin în casă. Ați văzut nu știu câte emisiuni. Au fost și discuții când au avut acces copiii, n-au fost îngrijite, ca să spun așa, n-au fost puse unde trebuie, n-au fost protejate. În condițiile în care copiii, alături de părinți, sunt tot mai emancipați, nu mai au toleranță la frustrare, nu mai fac diferența între a fi asertivi și a fi agresivi...”

„Depresia se asociază o vină extraordinară, oamenii care se confruntă cu depresia simt o vină uriașă că trăiesc așa ceva, că devin o povară pentru cei din din jur.. Se confruntă cu un amestec de sentimente atât de dureroase, încât îi prăbușește și, uneori, din păcate, pot recurge la un act final”, spune Cătălina Dumitrescu. (Credit foto: Dorothea Schulz)

Pentru majoritatea materialiştilor, securitatea financiară şi respectul de sine sunt elementele aduse în sprijinul înclinaţiei acestora pentru posesiuni. Foto Getty Images

Pe de altă parte, părintele de mult timp a uitat că e părinte, copilul este deja “inamicul”, persoana care nu se lasă controlată. Părintele devine manipulativ, îşi caută aliaţi, transmite mesaje prin rude sau prieteni, cu alte cuvinte se declară în război şi, pentru că narcisicul are nevoie să aibă mereu dreptate, răsucește realitatea în fel şi chip, ajungȃnd pȃnă la a-şi declara copilul iresponsabil, doar pentru a nu îşi recunoaşte propriile exagerări şi greşeli. (Foto: PhotoStock-Israel / Alamy / Alamy / Profimedia)

Autosabotarea poate avea cauze multiple. O primă cauză este conflictul interior între ţelurile adoptate conştient şi teama referitoare la riscul asociat. Aceste riscuri pot fi de tip obiectiv, dar de cele mai multe ori sunt riscuri emoţionale: teama de a nu putea face faţă eşecului, sau teama că succesul ar putea pune persoana în conflict cu cei din jur. (Foto: Science Photo Library / Sciencephoto / Profimedia)

Nu dorințele în sine sunt sursa fricii, ci multitudinea și dimensionarea lor incorectă. Asimilarea nefiltrată a dorințelor generației din care facem parte sau a celor preaslăvite de (social)media: ce job este dezirabil, unde să locuim, unde să ne facem vacanțele, ce haine să îmbrăcăm, ce și cât să mâncăm, ce mașină este potrivită, un întreg insectar de vanități care să ne consolideze poziția de putere, admirația și dezirabilitatea socială. (Foto: Profimedia Images)

Acțiunile care eșuează au în spatele lor, de regulă, intenții neclare, neconștientizate, sau sentimente de neajuns, de insuficiență: vreau să arăt mai bine în ochii altora, vreau să câștig fiindcă sunt încă sărac, vreau să dovedesc părinților că pot, vreau să îmi construiesc o imagine mai bună, vreau să primesc iubire sau apreciere de la un altul, vreau să fiu fericit, vreau să fiu sănătos, pentru că îmi e frică de suferință, de viață. (Foto: Profimedia Images)

Lucrul în coaching este unul mai pragmatic, mai ancorat în prezent și orientat către acțiune și nu caută să acceseze straturile mai profunde ale sinelui. (Foto: Profimedia Images)