A devenit un laitmotiv faptul că, într-un proces terapeutic, se ajunge inevitabil la felul în care am fost crescuți de părinții noștri. foto Profimedia

Școala românească, deși ar trebui să fie primul spațiu de siguranță, a devenit un loc al performanței mecanice, unde succesul se măsoară în note, nu în caractere. Absența educației emoționale lasă copiii fără cuvinte pentru a-și exprima frustrarea, frica sau nevoia de apartenență, transformând aceste stări în pumni sau în agresiuni online.

Astăzi vorbim despre ceva extrem de simplu și extrem de ignorat: ritmul tău.

Într-o conversație aparent banală, cineva mi-a spus că se trezește aproape în fiecare început de săptămână cu un nod în stomac și cu senzația că trebuie să mai reziste puțin, deși avusese impresia că perioada grea de oboseală și presiune trecuse.

Autoritate sau frică? Cum ești influențat fără să-ți dai seama. foto Profimedia

Ca fost sportiv, împlicat în formarea sportivilor de performanță de nivel internațional, pasionat de tradiționalul conflict și diferențele radicale dintre școala sovietică și cele occidentale, mi-a atras imediat atenția situația: un sportiv de top, calificat la Jocurile Olimpice, care se refugiază în social media după un eșec - acesta e un subiect psihologic de maxim interes.

Dacă te-ai întrebat măcar o dată: „Oare ce i s-ar potrivi cu adevărat copilului meu?” - nu ești singur(ă). Unii copii sunt atrași de știință, alții de creativitate, unii vor rezultate și structură, iar alții sunt motivați de oameni, impact și sens. De multe ori, direcția potrivită nu e despre „ce e la modă”, ci despre cum gândește copilul tău și ce îl motivează cu adevărat. De aceea am creat un quiz simplu și util

Puțini oameni vin la terapie spunând direct: „Am o problemă cu social media”. În schimb, apar alte formulări: „Nu mai pot să mă concentrez.” „Simt că mintea mea e mereu obosită.” „Parcă nu mai am răbdare cu nimic.” „Sunt anxios fără să am un motiv clar.” Iar undeva, aproape inevitabil, în povestea lor zilnică apare și telefonul. Mult timp petrecut cu ochii în ecran. Mult scrolling. Mult conținut consumat fără pauză.

Că ne place sau nu, pentru foarte mulți dintre noi conflictul e un mod de existență. Știm foarte bine să ne certăm cu cel de lângă noi, în timp ce cooperarea ne este încă străină. Compromisul e încă perceput ca o slăbiciune și, mai deloc, ca un gest de maturitate. În vocabularul nostru curent, nu prea avem cuvinte pentru afecțiune și ne simțim stingheri și vulnerabili atunci când încercăm să le folosim, însă stăpânim foarte bine limbajele atacului și superiorității.

În prag de sărbători, pe sub radarul opiniei publice, a fost depusă în Parlament o propunere legislativă (B708/2025) care promite să „organizeze” profesia de psiholog. În realitate, analiza documentelor și vocile experților din domeniu conturează un scenariu alarmant: un amestec de birocrație sufocantă, bariere financiare absurde și o centralizare a puterii care transformă Colegiul Psihologilor într-un „stat în stat”. sursa foto: Profimedia