„Tu nu ai fi nimic fără mine!” Despre cum ne descurcăm cu „teroriştii” din viaţa noastră

Foto: Katarina Sundelin / PhotoAlto / Profimedia

Fiecare dintre noi am întȃlnit persoane care par să fie veşnic critice şi nemulţumite; unii au fost mai fericiţi, pentru că au avut de-a face cu astfel de persoane doar în trecere, la un eveniment social sau într-o situaţie temporară, alţii au ghinionul de a avea o astfel de persoană în familie sau la job, deci ca o prezentă continuă care nu-i lasă niciun moment fără a le adresa o critică. Eu numesc astfel de persoane „terorişti”, pentru că fac viaţa celor din jur un calvar.

Hai să descriem puţin „teroriştii”.

Mai întȃi ar fi de menţionat persoanele narcisice: acestea au nevoie continuă de admiraţie şi nu pot accepta faptul că şi cei din jur ar putea avea valoare, pentru că asta i-ar mina interior. Drept care mereu găsesc o vină celorlalţi, inclusiv prin a muta asupra lor povara greşelilor proprii. În plus, în veşnica lor alergare după a se pune în valoare, vor minimiza orice contribuţie a celor din jur la vreo realizare, ba chiar vor arăta că ceea ce a ieşit bine li se datorează lor, care s-au luptat nu doar cu problema, ci şi cu letargia, lipsa de pricepere sau chiar greşelile celorlalţi. Pentru un narcisic este important ca mereu să dea ordine şi să critice şi, oricât s-ar strădui cei din jur să le facă pe plac, mereu se vor găsi alte lucruri de dat ca sarcină, astfel încȃt persoana de lȃngă narcisic să se afle mereu în deficit, mereu vinovată, mereu imperfectă. Pentru un narcisic deviza pare să fie „tu faci mereu ceva rău, iar dacă am greşit eu, este de fapt din cauză că tu m-ai făcut să greşesc”.

La această categorie se adaugă paranoicii, care vor vedea în orice acţiune a celorlalţi ceva malefic, ascuns, vor fi mereu în gardă şi nu vor aprecia nimic, pentru că vor interpreta totul ca pe o încercare de a-i manipula sau de a le face cumva rău. Pentru un paranoic relaţiile interumane sunt de tipul „dacă ai făcut bine, de fapt ai avut un interes ascuns care este împotriva mea”.

Vin la rȃnd obsesiv-compulsivii. Ei sunt atȃt de concentraţi pe detalii şi ordine, încȃt nimic nu este bine pentru că s-a uitat un amănunt, care evident strică tot. Chiar dacă e perfect curată casa, a rămas o linguriţă murdară în chiuvetă, deci … e haos în casă. Dacă ai făcut cumpărături, sigur s-a întȃmplat să fie o altă marcă de unt faţă de cea cerută, deci totul a devenit o catastrofă. Dacă ai scris o lucrare complexă, ei bine ai uitat două virgule, deci ce mai contează restul efortului… Pentru ei relaţia cu ceilalţi se concentrează în fraza: „da, dar … uite aici ceva ce strică tot, nu e suficient de bine”.

Mai sunt aici şi persoanele care s-au auto-victimizat toată viaţa: acestea sunt în veşnică suferinţă, pentru că orice s-ar întȃmpla ele nu au primit suficient, aşa că tot timpul se vaită şi mereu reiese că celălalt ar fi trebuit să facă ceva (de multe ori nespecificat) pentru a le oferi şi lor ceea ce merită de la viaţă. Nu contează că acum 5 minute nu îşi doreau ceva, dacă au văzut asta la altcineva îşi dau seama imediat că o viaţă întreagă au tȃnjit după asta şi e doar vina ta că nu ai văzut şi nu ai făcut.

Hai sa mai adăugăm şi acele persoane fuzionale, care nu permit desprinderea nimănui din ceea ce devine deja un fel de „închisoare familială” şi care sunt veşnic nemulţumite de faptul că nu sunt vizitate mai des de copii, că nu primesc mai multe telefoane, că nu li se dă suficientă atenţie. Şi pentru că nu pot să îşi mobileze timpul personal cu ceva util, se erijează fie în specialişti asupra vieţii altora, fie în „hoţi de timp”, care „mănȃncă” multe ore din viaţa celorlalţi prin nevoia lor de contact, chiar dacă acesta este lipsit de conţinut.

Dacă tot am ajuns la părinţi, să îi menţionăm şi pe cei care trăiesc prin realizările progeniturilor; din capul locului ei vor cere de la descendenţi un nivel de performanţă exacerbat, nimic nu este suficient de bun, mereu se putea face mai bine, mai mult, mai altfel, mereu este un vecin sau un coleg care este de întrecut şi presiunea lor pare că devine cu atȃt mai mare, cu cȃt sunt mai multe reuşite ale progeniturilor care le sunt oferite.

Şi mai găsim printre „terorişti” şi persoanele cu stimă de sine redusă, care se tem că vreo greşeală sau nesiguranţă le-ar putea afecta grav poziţia, care se ascund în spatele unei platoşe de agresiune, care vor întoarce orice nereuşită împotriva altor persoane şi care – ajunse în poziții de decizie – nu fac altceva decȃt să ţipe şi să dea ordine imposibil de realizat, asociate cu amenințări de toate felurile.

Hai să menţionăm şi partenerii de cuplu cu o gelozie ieşită din comun, care nu doar că au nevoie să controleze conturile, parolele şi telefoanele celuilalt, dar supraveghează fiecare mișcare a vieţii curente, interpretează ostil fiecare mică abatere de la un program robotic, sunt gata să acuze orice zȃmbet către altcineva, fiecare strȃngere de mȃnă dintr-o întȃlnire oficială, fiecare întărziere în trafic sau chiar alegerea hainelor celui care nu mai ştie cum să se mai apere de vini şi infidelităţi imaginare.

Recunoaşteţi aceste tipologii de „terorişti”?

Ei bine, ce obţin ei de la oameni cu veşnicele lor nemulţumiri, cuvinte agresive, reproşuri şi încercări de control? De multe ori, cȃnd sunt acuzaţi pe nedrept, tendinţa oamenilor este să se apere, să aducă argumente şi dovezi. Cȃnd li se cere să facă ceva, mai ales de către o persoană apropiată, tendinţa oamenilor este să încerce să răspundă pozitiv. Cȃnd cineva se plȃnge de ceva, oamenii tind să încerce să ajute. Dar dacă plȃngerile, sau acuzaţiile, sau cererile nu se mai termină niciodată, cum este în cazul „teroriştilor”? Ei bine, victimele lor tind să se prindă în acest joc şi să permită propagarea abuzului, în speranţa că dacă se vor plia suficient până la urmă lucrurile se vor linişti. Dar nici pomeneală, de fapt orice pliere la cererile „teroriştilor” înseamnă o întărire a comportamentului acestora: cu alte cuvinte dacă au observat că fiind suficient de agresivi sau insistenţi obţin ce îşi doresc, vor repeta comportamentul sau chiar îl vor amplifica. Asta până cȃnd victimele lor sunt aduse la o stare de tensiune sau nefericire extremă, şi nu puţini sunt regăsiţi printre clienţii de la psihoterapie, asta în cazul cȃnd mai au un pic de energie pentru a putea să apeleze la o ultimă resursă în a se delimita. Unele victime îşi pierd complet identitatea, ajung adevăraţi sclavi ai „teroriştilor”, convinşi că doar dispariţia fizică a acestora va putea să le permită să existe ca fiinţe umane distincte; dar după zeci de ani de slujire a unor părinţi sau rude abuzive, chiar dacă acestea dispar, victimele nu mai au putere şi nici capacitate de a se regăsi pe sine. Persoanele mai vulnerabile care devin victime dezvoltă anxietate generalizată sau depresie severă, iar unele decid să „fugă” fizic, în alt colţ a lumii, doar pentru a se distanţa de „terorişti”.

Dar oare este nevoie să se ajungă la astfel de soluţii disperate?

Nu neapărat. „Teroriştii” (cărora e mai bine să le spunem pe numele adevărat, respectiv abuzatori) pot să fie ţinuţi în frȃu.

Sunt aici două aspecte pe care mizează „teroriştii”. Primul este acela al înrobirii psihice a celor din jurul lor, cărora le-au creat (în timp lung) sentimente puternice de vinovăţie asociate cu ieşirea din cuvȃntul lor, precum şi convingerea că ele, victimele, sunt responsabile de a aduce mulţumire – prin ceea ce fac ele – în viaţa „teroristului”. Aşa că primul lucru care este de făcut este distanţarea psihică. Dacă o persoană prinsă în plasa abuzatorului reuşeşte să realizeze că împlinirea unor aşteptări nerealiste ale altora nu este responsabilitatea sa, că responsabilitatea ar trebui să şi-o asume fiecare pentru sine, atunci sentimentul vinovăţiei pe care mizează „teroriştii” se atenuează, iar victima poate mai uşor să le „iasă din cuvȃnt”.

Alt pas important este acela de a înţelege că „teroriştii” îşi ambalează de multe ori abuzul sub forma unor „daruri otrăvite”: ţi-am construit/cumpărat o casă în acelaşi oraş cu mine sau în acelaşi bloc, să mergi la facultate în oraşul nostru, pentru că îţi va fi greu la cămin, mă mut cu tine ca să te ajut cu treburile/copilul, îţi dau bani pentru obiecte de lux dacă mă vizitezi şi aşa mai departe. Pe baza acestor aparente servicii sau cadouri făcute „din dragoste” începe minarea încrederii în sine a victimei. Şi cum „tot ce ai tu mi se datorează mie, nu ai fi nimic fără mine/noi” apare imediat, victima pare să fie prinsă definitiv în acest joc. Aşa că, poate, cel/cea care îşi spune că preferă casa mare a părinţilor unui apartament modest separat, şi că preferă mȃncarea caldă a mamei faţă de ce se găseşte la fast-food, ar fi să se întrebe şi cu cȃt de multă sclavie psihologică plăteşte aceste avantaje sau comodități.

Dar poate cea mai importantă metodă de a limita pagubele psihologice ale teroriştilor este de a le ţine piept, respectiv de a nu mai intra în defensivă, în apărare sau supunere în faţa lor. „De ce nu ai făcut cum ţi-am spus eu, că uite cum ai greşit?” ar fi bine să primească un răspuns de tip: „mi-am făcut propria alegere şi îmi asum consecinţele, bune sau rele, aşa cum vor fi ele”. „De ce nu eşti în felul X, pentru că aşa e bine?” – la asta se poate răspunde calm cu „pentru mine este bine aşa cum fac eu”. La cereri de mici servicii neimportante, dar zilnice, se poate reacţiona cu „am pus pe listă şi la sfȃrşitul săptămânii le voi rezolva pe toate odată, pentru că atunci am timp”. La cereri de tip „de ce ai plecat azi mai devreme de acasă, cu cine te-ai întȃlnit în secret?” se poate răspunde cu „dacă simţi că nu eşti atȃt de bun/bună încȃt să meriţi fidelitatea mea, poate e bine să mergi să cauţi în altă parte sau să mergi la psiholog”. La ameninţările unui şef „terorist” se poate răspunde şi cu: „ceea ce se putea face în 8 ore şi depindea de mine am făcut, pentru restul nu sunt eu responsabil(ă) şi dacă dvs. credeţi că există persoane mai competente decȃt mine şi care să lucreze mai bine pe acelaşi salariu, vă invit să le angajaţi”. La fel, şi la o cerere de a sta peste program care se repetă în fiecare zi, este de spus ferm că şi mȃine este o zi, aşa că vom continuă discuţia asta mȃine dimineaţă. Cȃnd un abuzator pozează în veşnică victimă, i se poate spune, cu blȃndeţe, dar ferm, că fiecare este responsabil pentru cȃt de fericit este, şi că nimeni nu are datoria de a-l face pe altul fericit sacrificȃndu-şi propria viaţă.

De fapt toate victimele „teroriştilor” ajung să spună lucrurile acestea, dar de obicei atunci cȃnd paharul s-a umplut prea tare şi atunci o fac agresiv, violent, sau plȃngȃnd, ceea ce produce la „terorişti” un alt tip de reacţie: „nu vezi că eşti nebun(ă), dezechilibrat(ă), isteric(ă), ce mare lucru ţi-am cerut de reacţionezi aşa?”. Din nou apare remuşcarea, din nou victima se auto-învinovăţeşte şi începe să îşi ceară scuze. Dar dacă reacţionează de fiecare dată ferm, pe un ton măsurat, iar limita este păstrată, indiferent de cȃt de mult creşte nivelul de agresiune al „teroristului”, atunci acesta va începe să îşi dea seama, gradual, că metoda folosită „nu mai ţine” (sau cu alte cuvinte apare extincția unui comportament care nu mai este întărit). E drept că punerea limitelor este un proces dificil, pentru că înainte de extincţie apare de obicei o exacerbare a agresiunii, deci pentru victimă pare că rezistenţa opusă iniţial nu a făcut decȃt să agraveze tensiunea. Dar asta este doar o etapă, iar dacă victima îşi şi repetă de fiecare dată că nu are în responsabilitate satisfacerea aşteptărilor „teroristului” ci construirea propriei vieţi, prin persistenţă în a nu intra în jocul de tip agresiune-defensivă propagat de abuzatori se pot elibera, încet-încet, din teroare.

Nu e uşor, nu se întȃmplă peste noapte, de multe ori sunt dileme morale de clarificat în cazul victimelor, dar pȃnă la urmă se poate ieşi din acest mecanism abuziv şi toxic.

Ceea ce e interesant este că odată ce teroristul nu mai poate să îşi folosească mecanismele uzuale, de multe ori – după o perioadă de supărare, respingere sau evitare – se întȃmplă şi să stabilească altfel de relaţii cu victima, unele bazate pe respect reciproc. Asta se întămplă cȃnd la baza comportamentului acaparator a fost necunoaşterea unei altfel de abordări sau teama de abandon exacerbată. Pe de altă parte, unele tipuri de personalităţi nu vor putea ieşi din tiparele de abuz, şi în acest caz a le face faţă înseamnă a trăi cu un tip de distanţare forţată care nu se va modifica vreodată; dar şi aşa, este mai bine să existe distanţă, decȃt o viaţă în care doar nevoile altora contează.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp