Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește opt ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

Am mers 60 de km cu microbuzul și cred că am văzut întreaga Românie

M-am suit într-un microbuz, de la Piața Sudului. 19 locuri. Este interzis prin lege ca un asemenea mijloc de transport să mai primească vreun călător în plus, din prea multe motive de confort, siguranță etc.

O tanti intră și încearcă să ne vândă semințe. Unii cumpără cu entuziasm.

Plecăm, când soarele se ridica timid pe cerul albastru. Șoferul oprește după nici o sută de metri și ia încă două persoane, primește niște lei, nu mai dă niciun bilet. Mergem încă vreo trei sute de metri și repetă faza. Totul se trage la indigo și microbuzul devine o mașinărie dubioasă în care oameni de diferite vârste stau presați, în picioare, peste cei de pe scaune, printre bagaje.

Se urcă niște tipi cu pielea mai închisă la culoare și tabloul devine și mai interesant. Sunt fix în colțul din spate, mă uit pe geam la câmp, la satele care se succed, la linia care delimitează șoseaua pe partea dreaptă. Printr-un tunel fantastic, observ șoferul cum vorbește la telefon și conduce doar cu mâna dreaptă, luând curbe destul de strânse. Mă uit la ceas, mă uit iar la el, mă uit pe geam și mă gândesc la toate accidentele văzute prin media, cu astfel de mașini prăpădite conduse de șmecherași inconștienți. 11 minute a discutat individul la telefon și a condus cu o mână, asta după ce a luat, ilegal, cel puțin 20 de persoane peste locurile microbuzului.

Mi se reduc palpitațiile și admir câmpul. Pe la jumătatea drumului spre Oltenița, văd o parcelă plină de pungi, sticle, gunoaie. Mii de metri pătrați sunt plini de gunoaie aruncate de oameni. Sunt gunoaie și-n copaci, ca o veșnică împodobire de sărbători. Pare că nimeni nu a vrut să le ridice de acolo vreodată. Let's not do it, Romania!

Trecem printr-un sat și văd pariuri sportive, cârciumă, pariuri sportive, haine second hand, cârciumă, biserică uriașă, case sărăcăcioase, pariuri sportive, cârciumă, farmacie lipită de cârciumă, biserică uriașă, haine second hand, pariuri sportive.

Drumul e plin de gropi, se găurește orice șosea după ieșirea din iarnă. Ne zdruncinăm și ne apropiem, om de om, transpirație de transpirație, piele curată de piele colorată cu tatuaj dubios, om care a plătit bilet întreg de om care a dat șpagă șoferului nesătul. Prin geam văd o cârciumioară plinuță; e aproape de prânz și cetățenii discută lucruri importante, la niște păhărele. Acolo se face politichia adevărată. Acolo munca nu contează. Acolo familia nu contează. Acolo mâncarea nu contează. Acolo grijile nu există. Acolo se impulsionează mersul înainte al țării. Sau poate nu.

Mă dau jos din microbuz și mă închin cu limba-n cerul gurii. În oraș am un deja vu: pariuri sportive, biserică uriașă, cârciumă, pariuri sportive, haine second hand, biserică uriașă, case sărăcăcioase, pariuri sportive, biserică uriașă, haine second hand, pariuri sportive. A se observa că am menționat o singură cârciumă. Spitalul e rablagit pe dinafară și mi s-a spus că e mai rău pe dinăuntru. Nu-i nimic, există biserici suficiente, în care se tratează orice rană. Multe au curți de mii de metri pătrați în care nu există nimic, doar iarbă și-un aer aparent nevinovat.

Trec pe lângă o școală, văd un teren de fotbal și, lângă el, cel mai frumos copac pe care l-am văzut în viața mea. Enorm, cu o circumferință de mulți metri buni, cu trunchiul destul de scund și imediat ramificat în toate direcțiile, în spiritul fractalilor. Mă uit fascinat și realizez că acel copac are probabil sute de ani în care a fost martorul tăcut al unei evoluții umane absolut nesemnificative.

Prin sate și orășele, pe șoselele dintre ele, printr-un microbuz care miroase a moarte între planetară și roată, pe lângă o cârciumă de înecat necazurile continue, pe lângă o biserică prea mare, pe lângă un spital rablagit, trec și realizez că n-avem nici drum, nici direcție, nici sens. Sunt câteva poluri și lucruri mai aproape de o oarecare normalitate, în rest e jale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dacă ar fi chiar așa ar fi și mai trist când deja TOTUL este foarte trist. Sunt locuri nu puține unde poți uita că ești în România. Ce nu înțeleg românii care ar dori schimbarea (în afară de cei o doresc și luptă în fiecare zi) care nu sunt puțini care au impresia că vor veni extratereștrii să facă schimbarea. E știut și a devenit o vorbă în vânt aproape : dacă FIECARE și-ar face datoria la locul său de muncă, atunci da, am avea schimbări semnificative și pozitive în viața noastră.
    • Like 0
  • "Trec pe lângă o școală, văd un teren de fotbal și, lângă el, cel mai frumos copac pe care l-am văzut în viața mea. Enorm, cu o circumferință de mulți metri buni, cu trunchiul destul de scund și imediat ramificat în toate direcțiile, în spiritul fractalilor."

    Remarcabila, si emotionanta observatie.
    L-as parafraza aici pe Radar, din MASH:
    "Trees are people, too!"
    • Like 0
  • check icon
    E jale fartatilor,asa e! Tre sa punem mana la treaba sa ne schimbam,ca-i jali mari di tat!
    • Like 0
  • Adică să nu ne plîngem de conducători, i-am ales după chipul și asemănarea noastră... mă rog, a majorității.
    • Like 3
    • @ Ionut Catalin Dimache
      Ionel check icon
      Radiografie exacta. Scurta si la obiect. Subscriu.
      • Like 1


Îți recomandăm

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult