M-am suit într-un microbuz, de la Piața Sudului. 19 locuri. Este interzis prin lege ca un asemenea mijloc de transport să mai primească vreun călător în plus, din prea multe motive de confort, siguranță etc.
O tanti intră și încearcă să ne vândă semințe. Unii cumpără cu entuziasm.
Plecăm, când soarele se ridica timid pe cerul albastru. Șoferul oprește după nici o sută de metri și ia încă două persoane, primește niște lei, nu mai dă niciun bilet. Mergem încă vreo trei sute de metri și repetă faza. Totul se trage la indigo și microbuzul devine o mașinărie dubioasă în care oameni de diferite vârste stau presați, în picioare, peste cei de pe scaune, printre bagaje.
Se urcă niște tipi cu pielea mai închisă la culoare și tabloul devine și mai interesant. Sunt fix în colțul din spate, mă uit pe geam la câmp, la satele care se succed, la linia care delimitează șoseaua pe partea dreaptă. Printr-un tunel fantastic, observ șoferul cum vorbește la telefon și conduce doar cu mâna dreaptă, luând curbe destul de strânse. Mă uit la ceas, mă uit iar la el, mă uit pe geam și mă gândesc la toate accidentele văzute prin media, cu astfel de mașini prăpădite conduse de șmecherași inconștienți. 11 minute a discutat individul la telefon și a condus cu o mână, asta după ce a luat, ilegal, cel puțin 20 de persoane peste locurile microbuzului.
Mi se reduc palpitațiile și admir câmpul. Pe la jumătatea drumului spre Oltenița, văd o parcelă plină de pungi, sticle, gunoaie. Mii de metri pătrați sunt plini de gunoaie aruncate de oameni. Sunt gunoaie și-n copaci, ca o veșnică împodobire de sărbători. Pare că nimeni nu a vrut să le ridice de acolo vreodată. Let's not do it, Romania!
Trecem printr-un sat și văd pariuri sportive, cârciumă, pariuri sportive, haine second hand, cârciumă, biserică uriașă, case sărăcăcioase, pariuri sportive, cârciumă, farmacie lipită de cârciumă, biserică uriașă, haine second hand, pariuri sportive.
Drumul e plin de gropi, se găurește orice șosea după ieșirea din iarnă. Ne zdruncinăm și ne apropiem, om de om, transpirație de transpirație, piele curată de piele colorată cu tatuaj dubios, om care a plătit bilet întreg de om care a dat șpagă șoferului nesătul. Prin geam văd o cârciumioară plinuță; e aproape de prânz și cetățenii discută lucruri importante, la niște păhărele. Acolo se face politichia adevărată. Acolo munca nu contează. Acolo familia nu contează. Acolo mâncarea nu contează. Acolo grijile nu există. Acolo se impulsionează mersul înainte al țării. Sau poate nu.
Mă dau jos din microbuz și mă închin cu limba-n cerul gurii. În oraș am un deja vu: pariuri sportive, biserică uriașă, cârciumă, pariuri sportive, haine second hand, biserică uriașă, case sărăcăcioase, pariuri sportive, biserică uriașă, haine second hand, pariuri sportive. A se observa că am menționat o singură cârciumă. Spitalul e rablagit pe dinafară și mi s-a spus că e mai rău pe dinăuntru. Nu-i nimic, există biserici suficiente, în care se tratează orice rană. Multe au curți de mii de metri pătrați în care nu există nimic, doar iarbă și-un aer aparent nevinovat.
Trec pe lângă o școală, văd un teren de fotbal și, lângă el, cel mai frumos copac pe care l-am văzut în viața mea. Enorm, cu o circumferință de mulți metri buni, cu trunchiul destul de scund și imediat ramificat în toate direcțiile, în spiritul fractalilor. Mă uit fascinat și realizez că acel copac are probabil sute de ani în care a fost martorul tăcut al unei evoluții umane absolut nesemnificative.
Prin sate și orășele, pe șoselele dintre ele, printr-un microbuz care miroase a moarte între planetară și roată, pe lângă o cârciumă de înecat necazurile continue, pe lângă o biserică prea mare, pe lângă un spital rablagit, trec și realizez că n-avem nici drum, nici direcție, nici sens. Sunt câteva poluri și lucruri mai aproape de o oarecare normalitate, în rest e jale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Remarcabila, si emotionanta observatie.
L-as parafraza aici pe Radar, din MASH:
"Trees are people, too!"