Literatura română veche povestită copilului meu (care probabil nu o va mai învăța niciodată). Episodul 1: Prima poezie românească. Sau ce făceam noi, ce făcea Beethoven

foto: Profimedia

M-am ambalat singură azi, gândindu-mă că Filip nu va studia niciodată literatura română veche după noua programă. Poate e un noroc, acum. Dar pentru mine e o vagă tristețe. Așa că mi-am zis că, așa cum i-am povestit despre principii fizice, biologie, astronomie și tot felul de lucruri care l-au fascinat, să-i povestesc și ce ratează. Cine știe — poate așa are șansa pe care școala nu i-o va da.

Și tare mi-ar plăcea ca oamenii de litere să completeze, să mă corecteze, să adauge ce crede fiecare că merită spus.

Promit să nu abandonez și să scriu măcar trei episoade pe săptămână.

Așadar:

Seria: „Literatura română veche povestită copilului meu (care probabil nu o va mai învăța niciodată)”

EPISODUL 1: Prima poezie românească (sau: Ce făceam noi, ce făcea Beethoven)

1. Dragă Filip, să începem cu începutul.

Acum aproximativ 240 de ani, pe la sfârșit de secol XVIII, un domn pe nume Ienăchiță Văcărescu s-a gândit să scrie poezie. Și a ieșit ceva… drăguț. Naiv. Curat. Cu inimă bună.

Un fel de „primul desen cu case și copaci” al literaturii noastre.

Poemul lui arată cam așa:

**Într-o grădină,

Lâng-o tulpină,

Zării o floare, ca o lumină.

S-o tai, se strică!

S-o las, mi-e frică

Că vine altul şi mi-o rădică.**

Poate fi o poveste vegetală sau — se chinuie criticii să zică — o timidă poezie de amor. Vezi și tu ce-ți spune. N-aș forța analize din alea care te fac pe tine să râzi, gen „eul liric”.

Aici eul liric e nedumerit și pare că asta e suficient.

E simpatic. E copilăresc. E ce poate scrie o cultură aflată abia în zori.

2. Și acum, surpriza: ce făcea Europa în timpul ăsta?

Ei bine… în 1808, Beethoven compunea Simfonia a V-a. Boom-boom-boom-booom.

Nivelul „să tremure pereții lumii, nu doar tulpina din grădina lui Ienăchiță”.

În Franța, se citeau Rousseau și Voltaire. În Germania, Goethe scria Faust. În Anglia, Jane Austen termina Sense and Sensibility.

La noi, abia puneam alfabetul în ordine și încercam să explicăm ce e o rimă.

Nu e o rușine. E doar adevărul. Am pornit mai târziu. Dar asta face povestea noastră cu atât mai frumoasă.

3. Și totuși… există ceva minunat aici.

Știi ce e uimitor?

Că în doar două secole, am trecut de la „grădină / tulpină” la:

„Stelele-n cer / deasupra mărilor / ard depărtărilor / până ce pier”

și la:

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.”

Saltul ăsta este uluitor.

Nu poți să-l explici dacă nu privești cultura ca pe un organism viu care, la un moment dat, a început să respire singur.

Asta e frumusețea literaturii române: nu că am fost mari de la început, ci că am devenit foarte repede mari.

4. Morala episodului

Nu trebuie, Filip, să te mint că literatura noastră veche e ceea ce nu este. E fragedă, e stângace, e simpatică — și exact asta poate produce o cultură în copilăria ei. Important e drumul, nu proiecția unei glorii inventate.

Dragă Filip, nu am avut Dante în 1600. Dar avem poeți uriași după 1900.

Și asta e povestea adevărată.

5. Exercițiul haios al zilei

„Scrie-ți propria poezie «ca în 1780», dar cu teme de 2025.”

Reguli:

- doar 4 versuri

- rime puțin strâmbe

- un subiect modern (telefon, școală, gaming, AI etc.)

- o metaforă „forțată”, în stilul vremii

Exemplu pentru tine, Filip:

„Într-o ședință lângă-o fereastră,

stătea Wi-Fi-ul, foarte... albastră;

când vine altul, semnalul scază,

și-mi ia TikTok-ul… și mă-ntristează.”

Poezie premodernă pură.

Dar cu 5G.

Nu mai pun muzică, am făcut destulă poezie.

Aștept feedback. Adică vorbe, înapoi. Cum ar zice Ienăchiță.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp