foto: Getty Images
Am muncit cincisprezece ani și ceva în Belgia. Am început de cât de jos se poate și nu mi-e rușine s-o spun. Ba chiar e bine cunoscut printre prieteni faptul că sunt mândru că am cules și căpșuni și că am stat și la aceeași masă unde se luau decizii ce implicau cheltuieli foarte mari și hotărâri care afectau zeci, dacă nu sute de oameni.
Dar destul despre mine. Ce voiam să vă spun este că trebuie să fim nebuni de-a dreptul, duși cu sorcova, dacă tot suntem încă în sezon, să nu înțelegem că există domenii în economie unde e nevoie de... - surpriză pentru mulți falși suveraniști - forță de muncă. Ba chiar mai mult, forță de muncă ieftină!
Atât! Acum că ați sărit în sus, hai să ne reamintim că românii aceia care și-au construit case cu două-trei etaje, care au dezvoltat și susținut economia țării, care au pompat bani și au ridicat România din mizerie, au fost, prin Europa și pe unde au mai ajuns, fix asta: mână de lucru ieftină. Greu de înțeles sau de acceptat, dar acesta e adevărul gol-goluț. Și, până la urmă, de ce ne-ar deranja asta?
Românii aceștia au reușit, tocmai prin asta, să-și reclădească viețile distruse de tranziția către democrație a României de după ’89. Oamenii ăștia au plecat atunci nu abandonând o barcă ce părea că se scufundă, ci știind că se vor întoarce, că vor să continue să construiască în România. Și-au lăsat părinți, copii, bunici, prieteni, cățel și purcel, și au plecat să facă bani pentru a susține tot ce au lăsat în urmă, implicit, țara aceasta. De la primul salariu, banii au început să se întoarcă acasă, pentru tot ce lăsaseră în urmă și pentru tot ce își doreau să realizeze aici, acasă la ei.
Astăzi însă, România se confruntă cu o criză încă invizibilă pentru mulți: lipsa forței de muncă și o demografie care nu arată deloc bine, ba chiar amenință să se înrăutățească în anii următori. Soluțiile ar fi simple, dacă n-ar fi complicate...
În primul rând, avem acest bazin imens de români aflați în câmpul muncii, cu o experiență incredibilă, feciori și fiice de-ale Vrâncioaiei, harnici, serioși și care, spre norocul chior al României, își doresc să se întoarcă acasă. Doar că, surpriză, acasă nu prea mai e acolo unde l-au lăsat. Se întorc și dau nas în nas cu o altă Românie, diferită de cea pe care o știau. Mai grav, se întorc într-o Românie care, parcă nu îi mai vrea. Cuvinte mari, poate tăioase, dar cât se poate de reale. Pe de o parte, România, ca aparat de stat, nu e pregătită nicicum să îi primească, să îi reintegreze. Pe de altă parte, dau nas în nas cu vechea mentalitate: „N-ai mâncat salam cu soia cu noi”. Nu mă credeți? Priviți comentariile de la articolul precedent despre reîntoarcere, nu e postare pe Facebook unde să nu apară, măcar în jumătate din comentarii, glasul celor rămași în țară, convinși că trebuie s-o apere de... ghici cine? De alți români ca ei. Duși cu sorcova, de la vârful partidelor care vând iluzii, până la nea Caisă, frecător de biți cu ziua.
Și mai avem un alt noroc, care ne-ar putea scăpa din mare necaz: poate nu toți știu, dar pensiile trebuie plătite din munca celor activi în câmpul muncii. Avem astăzi în țară oameni veniți să muncească pentru noi: exact acea mână de lucru ieftină care am fost și noi cândva. Avem asiatici, și nu numai, care vor să lucreze legal aici. Și totuși îi întâmpinăm la fel: cu pietre, cu silă, cu priviri reci și tăioase. De ce? De unde ura asta și de ce nu pricepem că avem nevoie de ei?
M-am întrebat dacă nu cumva unii români ar vrea chiar ei aceste joburi unde e nevoie de o mână de lucru ieftină. Dar nu, nici gând. Le refuză, spun că salariile sunt prea mici, că nu sunt condiții, că multinaționalele și investitorii sunt bau-bau, că ne fură apa, energia și pâinea și o vând la străini. Incredibil, știu. Dar ce nu înțeleg ei este faptul că acele locuri de muncă presupun exact asta: salarii mici, condiții grele, ore imposibile. Câți români mai vor astăzi să culeagă roșii, să măture străzi, să construiască autostrăzi? Și câți mai pot, câți mai vor s-o facă departe de casă, departe de ce iubesc?
Acesta este efectul dezvoltării României: am ajuns în punctul în care oamenii vor locuri de muncă ferite de intemperii, în condiții bune, vor cariere și salarii mari. Nu e nimic rău în asta, ba dimpotrivă, e firesc și de dorit. Dar o economie are nevoie și de ceilalți oameni, cei care nu sunt cu nimic mai prejos, ci pur și simplu se mulțumesc cu mai puțin, deși acel „puțin” e mult în țările din care vin.
Absurdistan, da, sunt de acord! Și totuși, alte țări au reușit să reintegreze diaspora și să aducă oameni care să muncească acolo unde localnicii nu mai voiau. E destul să ne uităm la ele, să copiem modelele, să le adaptăm și să le aplicăm. Dar cine își asumă aceste lucruri? Ce partid, ce oameni de stat? Cine are curajul să explice clar o viziune națională în spatele căreia să ne putem alinia cu toții?
Îmi pare rău să o spun, dar dacă planul de țară nu-și include cetățenii, acel plan e mort, sec, gol pe dinăuntru, la fel ca sufletele celor care nu mai încap de semenii lor, oricât de diferiți ar fi aceștia: prin locurile de unde vin, culorile lor, limba ori idealurile lor. Nu, nu timpul nu mai are răbdare cu noi. Noi, românii, nu mai avem răbdare cu noi înșine. Am evoluat enorm și ne-am speriat, nu am înțeles ce s-a întâmplat și, mai grav, nu am înțeles să ne adaptăm, lăsând în urmă foarte mulți semeni care azi da, sunt pradă ușoară intereselor unora și altora. O altă mână de lucru ieftină, gratuită chiar, în mâna cine știe cui.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.