sursa foto: Profimedia
Acum trei zile, pentru prima dată în viață, am fost luat de poliție pentru un telefon furat. S-a întâmplat vineri dimineață, în centrul Londrei.
Mă rog, telefonul era al meu, iar polițiștii mi-au propus să mă ducă la bancă să-mi blochez conturile. Nu m-aș fi gândit niciodată că o să stau pe bancheta din spate a unei mașini de poliție și o să gonesc prin centrul Londrei cu girofarurile pornite. Io și vipurile.
Bine, ar fi fost și mai mișto să fie în alt context, nu cu mine în rol de prost cu telefonul smuls din mână, în timp ce scriam un mesaj în spatele clădirii în care lucrez.
Nici n-am știut ce m-a lovit, prieteni. A venit unul pe o bicicletă electrică și m-a lăsat fără telefon într-o fracțiune de secundă. Ca orice fraier în situația aia, am început să urlu și am luat-o la fugă după hoț în jurul clădirii. Știam că-s penibil și că n-am nicio șansă, dar nu m-am lăsat până nu mi-am scuipat plămânii de la sprintul ăla stupid. N-ai cum să-i prinzi p-ăștia, sunt profesioniști.
În fiecare zi se petrec sute, dacă nu mii de astfel de furturi în Londra. Și toate arată la fel: un ins îmbrăcat în negru, cu cagulă, pe bicicletă electrică. Am văzut cel puțin 10 astfel de scene în ultimii ani și de fiecare dată m-am întrebat de ce oamenii, deși știu cât de riscant e să țină telefonul la ureche pe stradă, tot o fac. Și uite că am făcut fix la fel.
În timp ce alergam ca disperatul după hoț, mă gândeam doar la faptul că mi-a furat telefonul în timp ce scriam un mesaj, deci acum avea acces la tot ce era în el. Online banking, Google, rețele sociale, poze, mesaje, tot.
Ce nu știam atunci era că nenorocitul deja închisese telefonul și, cel mai probabil, îl învelise în folie de staniol, ca să blocheze localizarea. Cică așa fac, mi-au spus polițiștii câteva minute mai târziu, când au venit să-mi ia declarații.
Ce să vă spun, de-abia am reușit să vorbesc cu ei, nu mai aveam suflu. Ideea e că oamenii au fost super amabili și corecți. Mi-au spus că sunt șanse infime să-l găsească pe hoț, imaginile CCTV le spuneau fix nimic: manglitorul tipic de telefoane, mascat, în negru, pe bicicletă.
În schimb, s-au oferit să mă ducă cu mașina de poliție la cea mai apropiată sucursală bancară. Două minute mai târziu, au pornit girofarurile și au gonit pe străzile din centrul Londrei, de parcă aș fi fost prim ministru sau ceva.
Sigur, ar fi fost chiar amuzant dacă în tot timpul ăla n-aș fi avut ditamai stresul, imaginându-mi că, prin nu știu ce metode, hoțul reușise deja să-mi golească contul. Mă și vedeam dormind pe marginea Tamisei, sub o cutie de carton.
Am sărit din mașină, am intrat în bancă, iar 2 minute mai târziu răsuflam ușurat: banii erau acolo. În fine, banca mi-a blocat contul just in case, după care am dat fuga la operatorul de telefonie mobilă, să-mi blochez sim-ul și să primesc altul nou. Am declarat telefonul furat (care, desigur, fusese închis imediat după ce m-am trezit fără el) și cam asta a fost. Am început să mă consolez cu ideea că sunt doar un alt fraier care și-a luat-o și gata.
Asta e morala, prieteni: dacă nu vreți să pățiți la fel, nu faceți ca mine. Nu țineți telefonul la ureche pe stradă, folosiți căști, ochii în patru. Numai în 2025, în Londra au fost furate 100.000 de telefoane. La fiecare 8 minute, un telefon e subtilizat pe una dintre străzile orașului. Deci, decât să fiți încă un fraier printre alți 100 de mii, ochii la joc și telefonul în buzunar.
Oricât ar părea de distractiv să te plimbe miliția cu suta la oră prin centrul orașului ca să-ți blochezi contul bancar și să nu ajungi homeless, mai bine să nu.
Articolul a fost publicat inițial pe Facebook.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.