Am stat 14 ore la coadă pentru a ajunge la catafalc. „Ce a făcut regina pentru mine? De ce sunt trist? De ce îmi pasă într-atât, încât să simt o durere în corp?…”

Foto: Profimedia Images

Am fost la Londra în zilele de dinaintea funeraliilor reginei Elisabeta a II-a. M-am încumetat să stau la o coadă de 14 ore ca să trec prin dreptul catafalcului pe care era depus sicriul regal cu însemnele puterii. Momentele trăite acolo sunt parcă dintr-un roman cu o călătorie inițiatică și vreau să ți le povestesc. N-am să spun chiar totul pentru că unele detalii le țin doar pentru mine. Mi-a fost destul de greu să scriu aceste rânduri chiar și la o săptămână după eveniment, încă mă recuperez după oboseala fizică și emoțională. Nu mă înțelege greșit, nu sunt monarhist, dar momentul acela s-a suprapus perfect peste trăirile mele interne. Am pornit spre Londra cu gândul la cei care nu mai sunt printre noi din familia mea, traversez o schimbare importantă în carieră și sunt alert la evoluțiile socio-politice din lume (războaie, inflație, lipsuri, extremiști la putere). Toate astea mi-au dat o stare deosebită în acele ore, acolo pe malul Tamisei. Hai cu mine să afli cum a fost!

Joi, 8 Septembrie 2022 (București)

Ora 19:29

Prietena mea anti-monarhie îmi scrie scurt - „Moare regina”. Deschid televizorul și dau pe BBC. Breaking news despre starea de sănătate a reginei, doctorii oficiali se declară îngrijorați. Acesta era un semn clar că se întâmplă ceva deosebit, deși nu indica neapărat decesul reginei.

Puțin mai târziu apar vești despre familia regală care merge de urgență către locul unde se află regina, castelul Balmoral, moșia ei scoțiană de lângă Aberdeen. Apoi, timp de câteva ore, tăcere dinspre comunicatorii familiei regale. Toate posturile de știri de la noi trec pe transmisiuni speciale despre starea reginei. În aer plutește sentimentul că urmează acel anunț care credeai că nu se va întâmpla vreodată. Postul TV BBC își pune prezentatorul la costum negru, în concordanță cu politica redacției pentru când moare un membru al familiei regale. În seara asta se scrie istorie!

Ora 20:39

Aflu vestea tot de la prietena mea anti-monarhie - „A murit”. Parcă mi-a căzut inima în stomac, m-am simțit deodată singur și pierdut într-o lume mult prea aspră. Regina nu era nici mama mea, nici bunica mea, nici vreo rudă îndepărtată. Dar era fața aceea din toate meme-urile și gif-urile glumețe pe care le-am schimbat câteva decenii la rând cu prietenii mei pe social media și servicii de messenger. Cumva era acolo permanent, o imagine a ceva aproape etern. Acum s-a dus, s-a încheiat, nu mai este. Am încercat să fiu rezonabil - de ce sunt trist?, de ce îmi pasă într-atât, încât să simt o durere în corp?, ce a făcut regina pentru mine? Și mi-am dat seama că nu o să se întâmple să fiu rezonabil. Tocmai pentru că Elisabeta a II-a, prin Grația lui Dumnezeu, Regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și a celorlalte tărâmuri și teritorii ale sale, Șefa Commonwealth-ului, Apărătoarea Credinței, așa cum e titlul oficial, pentru mine și prietenii mei, și cred că și pentru mulți alții, era de fapt regina, cu „r” mic. Adică o imagine prietenoasă în jurul căreia se adunau glume, amuzament și idei năstrușnice, dar și respect și încrederea că ea va fi acolo mereu. Nicidecum monarhul despre care am aflat recent că nu a oprit reprimarea kenyenilor și a abuzat de drepturile sale constituționale în materie de taxe și egalitate la locul de muncă.

În fine, văzându-l pe cel mai experimentat prezentator al BBC abia stăpânindu-și emoțiile la anunțarea decesului reginei, nu aveam cum să rămân optimist. 

Sâmbătă, 10 septembrie 2022 (București)

Ora 00:44

Încep să apară detalii despre perioada în care trupul neînsuflețit al reginei va fi depus la Westminster Hall pentru ca oamenii să îi poată aduce un ultim omagiu. Și aici începe anxietatea mea. În mai multe discuții din trecut cu prietenii mi-am exprimat dorința să fiu în Londra în caz că moare regina, ei m-au luat mai în glumă, eu eram serios. Iată că a venit acel moment. Am întrebat stânga-dreapta prietenii cei mai apropiați dacă vor să mergem la Londra - am fost refuzat, nimeni nu era interesat să își dea viața peste cap să treacă pe la catafalcul reginei. Atunci mi-a picat fisa - Maria locuiește de ani buni la Londra și îmi e prietenă bună.

I-am scris pe WhatsApp: „Mariaaa! Am o idee nebună! Săptămâna viitoare trebuie să fiu la Paris cu treabă. Dacă fug o noapte din Paris la Londra să încerc să stau la coadă la regină, aș putea rămâne la tine peste noapte?” Maria mi-a răspuns instantaneu „Da”. Nu mai avusesem timp să stăm la povești cum trebuie de vreun an, așa că tocmai bună revederea. Maria îmi zice: „Va fi nebunie mare să o vezi. Eu vreau să merg, dar mă gândesc că cel mai bine e de mers în timpul nopții. Oricum poți sta la mine”.

Ora 21:59

Sunt anxios, în zilele următoare aveam programul plin, iar organizarea unei călătorii la Londra nu era tocmai facilă nici din punct de vedere financiar, nici ca timp. Am verificat repede prețurile la Eurostar (trenul care leagă rapid Parisul de Londra pe sub Canalul Mânecii) și mi-am dat seama că nu îmi permit o călătorie eco-friendly, prețurile începeau de la peste 300 de lire pentru o călătorie dus-întors la economy. Apoi m-am uitat la avioane - aveam o soluție acceptabilă să plec din Paris vineri noaptea și să revin de la Londra duminică dimineața pentru 150 de euro. Am pierdut două ore să mă decid că merg. Eram stresat de costuri și de necunoscute precum timpii de așteptare la coada către catafalc.

Duminică, 11 septembrie 2022 (București)

Ora 02:02

„Maria, gata, am luat biletele! Vin vineri noaptea și plec duminică dimineața devreme.”

Vineri, 16 septembrie 2022 (Paris)

Ora 06:00

Suntem în plină grevă a controlorilor de trafic aerian în Franța. Zborul meu spre Paris, unde mă duc cu treabă a scăpat neanulat, alții nu au fost la fel de norocoși.

Ora 11:30

Aterizez în Paris cu puțină întârziere. Inima îmi bate aiurea rău de tot. Săptămâna a fost mult prea încărcată - o deplasare la Iași pentru cercetarea mea doctorală cu multe interviuri cu oameni extraordinari, apoi ultima zi de prezentat la concursul internațional George Enescu și acum călătoria spre Anglia. Apropo de Anglia, anxietate maximă - e posibil ca zborul de seară Paris-Londra cu easyJet să fie anulat din cauza grevei. Francezii și grevele lor celebre, uite că lumea merge înainte și fără regină.

Ora 14:00

Câteva ore de vizită prin Paris. Mă bucur de atmosfera de pe Champs-Élysées cu dulciuri cu fistic. Opresc lângă Sena la Place Diana, in memoriam Diana, Prințesă de Wales. Mă încearcă emoții ciudate, între tristețe și melancolie - eram doar un puști când a murit Lady Di, dar țin minte slujba religioasă televizată și grandoarea momentului.

Ora 20:30

Plec înapoi spre aeroportul Charles de Gaulle pentru zborul spre Londra. Ușor panicat - zborul are o întârziere de 50 de minute. Greva controlorilor de trafic aerian continuă. Oare voi zbura sau aventura mea de a ajunge la catafalcul reginei se va sfârși înainte să înceapă?

Ora 23:55

Prima mică victorie, decolez spre Londra. Zborul e oribil pentru că îmi fac griji despre coada la catafalc. Autoritățile londoneze au emis avertisment că nu se mai poate intra în coadă, sunt prea mulți oameni și vom fi refuzați dacă sosim la punctul de acces. Adorm și visez stres pur.

Ziua cea mare, sâmbătă, 17 septembrie (Londra)

Cu puțin înainte de sâmbătă, ora 23:49

Am aterizat la Londra pe aeroportul Gatwick. Iau repede trenul spre Clapham Junction și apoi un Uber ca să ajung la amica mea, Maria. În tren extrem de mulți turiști. Lângă mine se așează un grup gălăgios de femei spaniole. Ele râd cu poftă și discută despre chicos y bebidas, eu cu gândul aiurea la o noapte de nesomn, în picioare, doar ca să trec prin dreptul unui trup neînsuflețit. De ce mă aflu aici?

Ora: 00:50

Am ajuns la Maria acasă. Mănânc trei găluște gyoza cu sos dulce-acrișor. Ne îmbrăcăm gros și ne aranjăm ghiozdanele. Accesul la catafalc este permis doar cu ghiozdane mici, cu o singură deschidere și fără anumite obiecte interzise, la fel ca la aeroport. Eu îmi pun șosete termice de mers prin zăpadă, colanți termici, blugi negri skinny pe deasupra, maieu, tricou, pulover cu gât înalt din lână. 

Am la mine, pentru extra căldură, o vestă termică ușoară din puf de gâscă, mănuși și căciulă, ziare pentru stat pe jos și folie de supraviețuire. În caz de ploaie - pelerine de unică folosință. În ghiozdan îndes și un sacou negru pentru momentul final al cozii. Nu, nu mergeam pe munte iarna, dar prognoza era de 5°C lângă Tamisa, ceea ce însemna o senzație reală mai aproape de 0°C. Luăm cu noi și o sacoșă cu sendvișuri, fructe, cafele la doză și ciocolată. Plus apă în sticle transparente, reutilizabile.

Ora 02:00

Taxi-ul ne-a lăsat greșit, alergăm să ajungem la punctul de acces. Ne așezăm la coadă. Un panou led ne informează că urmează o așteptare de minimum 14 ore. Maria îmi dă contactul prietenului ei să îl am în caz că i se face rău de la oboseală. În rest suntem optimiști. Începem să șerpuim prin parcul Southwark. Înainte, înapoi; înainte, înapoi; înainte, înapoi printre garduri metalice și sub lumini orbitoare de tipul celor de urgență aduse temporar de poliție pe tot traseul cozii. Lume de tot felul în jur - britanici, irlandezi, asiatici, străini, foarte tineri (oare ce-o fi fost în capul părinților să vină cu cărucioare cu bebeluși la ora două noaptea? Dar în capul meu să fiu aici?), seniori cu cadrul, unii îndoliați, alții glumind și bând bere ca să treacă timpul. Acesta era mirajul imaginii reginei, lume de pe tot globul știa despre ea și îi urmărea viața.

Încep să pun story-uri de la coadă pe Instagram. Prietenii de acasă și unii followers mă salută și îmi urează succes. Profit de coada șerpuită ca să mă pun la curent cu noutățile din viața Mariei. 

Cădem de acord să ne povestim totul în aceste ore, dar moderat, încât să ne ajungă poveștile până la final. Ne propunem să postăm câte un video din oră în oră pe Instagram ca să documentăm călătoria, dar și ca să punctăm apropierea de momentul în care vom ajunge la catafalc. Afară nu e prea frig, ne-am îmbrăcat prea gros. Coada avansează încet, suficient de repede însă încât să nu ai timp să stai jos.

Ora 03:24

În fine, primim brățara oficială care ne va permite accesul la catafalcul reginei. Pe brățară e un avertisment: „This wristband does not guarantee entry and is strictly non-transferable”. Inima îmi revine la un puls normal prima dată după o săptămână. Perspectiva de a ajunge la catafalc tocmai s-a transformat într-o certitudine.

Ora 03.32

Coada continuă în afara parcului, în sfârșit avansăm spre Tamisa. Ieșim pe strada Cathay, iar când facem stânga pe Bermondsey Wall East ne întâmpină o imagine parcă ireală - Tower Bridge iluminat puternic în roz-mov se reflectă fantomatic în apele Tamisei având ca fundal zgârie norii din City of London (da, în orașul Londra există districtul City Of London), reușesc să prind cu zoom-ul telefonului și cupola catedralei Saint Paul încadrată de turnurile podului. E o priveliște wow după o oră și jumătate de stat în picioare. 

Încep să simt oboseala acumulată în timpul săptămânii și pe parcursul zilei. Memento pentru sine: trebuie să dorm corect pe viitor, somnul ratat nu se mai recuperează.

Ora 03:53

După șerpuirea prin Southwark Park, am mers destul de alert, chiar am reușit să avansăm pe lângă grupuri care fotografiau frumosul Tower Bridge și se opriseră în loc (eu am făcut pozele din mers). Maria era cea puternică și mă trăgea după ea. Ne-am oprit pentru prima dată mai lung (câteva minute), pe strada Mill. Acolo am surprins într-o fotografie o parte din constelația Orion printre două case din cărămidă tipice englezești. 

Stelele astea frumoase mă fac să fiu melancolic și să mă gândesc la istorie. Voluntarii și personalul de siguranță care se ocupau de coadă ne-au cerut să stăm maximum câte trei persoane lățime, urcați pe trotuar, astfel că grupul mare de oameni s-a transformat într-o coadă ordonată. Creierul meu parțial adormit percepea totul ca la o slujbă de Paște - un moment rar în care mulți oameni ies pe stradă noaptea și se adună pentru un rost comun. Lumea vorbește încet și se mișcă ușor, din casele de alături niciun zgomot, plutește un sentiment de religiozitate în aer. Ce comparație ciudată, dar acesta e contextul meu cultural despre cozi: stat la moaște, stat la ghișeele administrației locale și nopțile cu pelerinaje de Paște.

Ora 4:23

Omagii aduse reginei în geamurile afacerilor din zonă. Semnalizarea stradală cu direcția cozii. 

O persoană se bagă mai în față, cineva o admonestează să treacă la loc „This is a queue!” (n.a. - „Aceasta este o coadă!”).

Ora 4:52

Stăm. Cel mai probabil coada așteaptă la un semafor, nu putem trece în șir, circulă deja și mașinile. S-a făcut foarte frig, oboseala acumulată mă face să percep atmosfera drept una de ger. Mi-am pus vesta cu puf de gâscă, mănușile și căciula. Maria s-a echipat și ea suplimentar și acum stă pe jos, pe un ziar gros peste care am pus o pernă. Am luat la noi și două perne subțiri, din cele care se pun pe șezutul scaunelor tari. Suntem pregătiți pentru succes. Am oferit ziare și altora care stăteau direct pe asfalt. Un grup de femei și-au adus pături termice și cu fiecare ocazie de stat se întind pe jos. Au avut noroc, ne-am oprit cam 10 minute de data asta.

Ora 5:00

Prima cafea, după trei ore de stat la coadă. Mă dor picioarele, Maria rezistă mai bine decât mine. Vreau acasă, ajunge, nu înțeleg de ce sunt aici. Am ajuns la un al doilea circuit de tip șarpe în parcul Potters Fields. Pauză de toaletă.

Pe tot traseul sunt toalete eco și personal de curățenie care intervine frecvent să le spele. Mai avem aproximativ 5,5 kilometri de mers. Parcul Potters Fields, de lângă Tower Bridge e la jumătatea distanței între marcajele de trei și patru mile.

Ora 5:28

Ceva s-a petrecut în față undeva și coada a încetinit considerabil. Avansăm cinci pași, apoi stăm câteva minute și tot așa. Răsare soarele. E extrem de frig.

Ora 5:50

Stăm de ceva timp. Coada s-a blocat. Maria are o prietenă care s-a pus la rând cu câteva ore înaintea noastră și care ne-a avertizat pe la ora 3:00 am că au închis un pod de pe traseu pentru repetițiile funeraliilor timp de două ore. Cel mai probabil abia acum resimțim blocajul și noi, a durat până s-a compactat coada și s-a blocat complet și la noi. Gerul începe să se înmoaie.

Ora 07:00

City of London se vede superb pe lumina asta. Wow, ce șansă să fiu aici și acum! Sunt cumva recunoscător universului că pot vedea Londra pe răsărit, cu zgârie norii ei discutabili, catedrala Saint Paul, Tower Bridge și Tamisa drept fundal. 

Sunt șocat de un lucru - polițiștii care au fost prezenți tot timpul în dreptul cozii sunt extrem de amabili. Trec pe rând în grupuri de câte doi și ne salută pe fiecare: „Good morning! Are you ok? Are you safe?” (n.a. „Bună dimineața! Sunteți ok? Sunteți în siguranță?”). 

Am citit că recent poliția londoneză nu a fost tocmai ok cu publicul - găsești online cât de nefericit au gestionat protestele femeilor iscate de uciderea lui Sarah Everard. Imaginea din capul meu cu scandalul acesta nu se mai potrivea cu imaginea de pe teren. Se pare că tot personalul (de la polițiști la voluntari) care se ocupă de coadă a fost instruit să se comporte extrem de bine. M-am simțit „safe” și „ok”.

Ora 8:00

A doua cafea după șase ore de stat la coadă. Am reluat ritmul de mers și acum avansăm destul de repede. Suntem în zona cu Shakespeare's Globe. Starea de spirit e ridicată, știu de ce sunt aici - ca să trăiesc un moment istoric.

Ora 9:35

Soarele ne încălzește bine, dar imediat cum trecem pe la umbră se face frig la loc. Am luat interviuri mai multor persoane de la coadă. Clipurile video merg către o televiziune de știri din România. 

Ne-am împrietenit cu cei de la coadă, s-au distrat când am făcut interviurile, mai ales că stătusem împreună deja de câteva ore fără să schimbăm prea multe vorbe.

Ora 9:43

Schimbăm cafeaua pe ceai negru, oferit de niște oameni de treabă.

Ora 11:04

Ne apropiem de London Eye, mă pregătesc să intru live la postul național de TV din România. Sunt atât de obosit încât încurc cuvintele. Suntem varză. Maria începe și ea să cedeze oboselii.

Ora 12:00

Ne întâlnim cu Vlad Ungar și intru live pe televiziunea națională din România. Maria pierde timpul la o cafenea posh unde mă învață cum să ajung și eu.

Ora: 12:42

Înapoi la coadă, ultimele ore de așteptare. Maria zâmbește, dar este extrem de obosită și mă tem să nu i se facă rău. Mergem de aproape 11 ore într-un marș fără ritm, ne dor picioarele, inima ne bate alert de la nesomn și cafeină. Măcar am mâncat senvișuri gustoase aduse de Maria, banane și ciocolată multă. Am schimbat ținuta, cămașă neagră și sacou, în curând intru live la o altă televiziune de știri.

Ora 13:10

Suntem blocați complet pe malul sudic al Tamisei, în dreptul drumului Lambeth Palace numărul 5, chiar înainte să putem traversa podul către ultimul circuit șarpe din traseu, cel din parcul Victoria Tower Gardens South la porțile Westminster. 

Sunt mii de oameni care se înghesuie, împing și fac poze. Situația s-a întâmplat din cauza regelui abia instalat, Charles al III-lea, și a fiului său, William, Prințul de Wales, care au ales să salute publicul din coadă în cel mai prost loc posibil - pe o promenadă înghesuită, flancată de o cădere de câțiva metri în Tamisa. Măcar l-am văzut pe prinț. Maria se simte foarte rău. 

O doamnă din coadă mă ajută să o liniștesc în timp ce fac transmisia live pentru postul TV de știri din România. A fost un moment distractiv și pentru cei din coadă - eu profi la costum și cu cască în ureche, cu mâna telescop în sus, încercând să scot o filmare acceptabilă în timp ce fanii lui William mă călcau pe picioare.

Ora 13:37

După gerul de dimineață, soarele ne arde acum fețele puternic. Maria și-a mai revenit, continuăm. Totuși, suntem pe ultimele rezerve de energie.

Ora 13:50

Am intrat în parcul Victoria Tower Gardens South, practic suntem pe finalul aventurii. În scurt timp (comparativ cu restul drumului) vom ajunge la catafalcul reginei. Abia ne mai ținem pe picioare, eu simt că mă prăbușesc, am avertizat-o pe Maria. 

Maria mă roagă să o țin de vorbă - suntem într-o mulțime de oameni, lângă un obiectiv național de maximă importanță. Se teme să nu se întâmple vreun incident terorist. O liniștesc arătându-i prezența masivă a poliției, inclusiv deasupra noastră cu elicoptere de supraveghere. Ne susținem unul pe altul cum putem.

Ora 15:35

Ultima poză cu telefonul. Ni se interzice folosirea oricărui dispozitiv de înregistrare foto/video și ni se recomandă să închidem complet telefoanele. Intrăm în zona de securitate maximă a Westminster. Polițiștii și personalul organizator sunt înlocuiți cu militari înarmați la vedere. Aleea pe care mergem e flancată de containere mari de gunoi unde ni se indică să aruncăm anumite obiecte interzise la acces: mâncare (dacă e sigilată și în stare bună o putem dona, sunt voluntari la îndemână care colectează pentru cantinele sociale), băuturi de orice fel, parfumuri, make-up, cuțite, scaune pliante ș.a.m.d. Verificăm rapid ghiozdanele să nu avem obiectele menționate. Ne punem toate lucrurile în geantă, nu mai ținem în mâini sacoșe sau geci, vrem să arătăm cât mai formal în momentul în care trecem pe la catafalc.

Ora 15:45

În timp ce așteptăm la rând la controlul de securitate (porți magnetice și raze X) întreb o doamnă care părea de la serviciile secrete (costum formal, cască în ureche) dacă suntem în dreptul Westminster Hall, sala în care este catafalcul. Îmi răspunde foarte profesoral cu o mini prezentare despre clădirile Westminster și rolul fiecărui spațiu. Era de fapt unul dintre ghizii care prezintă publicului locul. A zâmbit la final, se vedea că e sub un stres enorm și că face ceva ce nu e în fișa postului - orientarea oamenilor de la coadă către controlul de securitate.

Intrăm la verificare. Soldații, femei și bărbați, ne fac semne să așezăm toate obiectele pe banda automată și să avem răbdare. Este prea multă lume în față la accesul în clădire așa că au oprit coada pentru câteva minute. În rol tipic de Dorel românesc un soldat musculos și înalt cât mine (am doi metri) începe să strângă mici obiecte de pe jos, unul câte unul, cu un clește telescopic. Uneori nu prinde obiectul din prima și se chinuie inutil de mai multe ori. În următoarele șapte minute îl vedem cum se luptă cu cleștele telescopic să adune câte un elastic de păr, o bomboană ori o bucată de hârtie de pe jos. După 13 ore de stat la coadă și nesomn, să îi urmărim acțiunile e cel puțin hipnotizant.

În fine se reia accesul la coadă, glumim cu soldații de la aparatul de raze X despre ceva, nu mai țin minte ce, dar ei sunt foarte de treabă. Pornisem deja spre accesul în clădire, dar încă mă luptam să îmi pun la loc cureaua la pantaloni. Un soldat mă vede și are o reacție foarte neplăcută - mișcă ceva la arma pe care o ține în mâini și se aude un clic. Gestul lui mă sperie și mă face să fiu foarte atent la militarii înarmați care flancheză accesul și sunt peste tot.

Ora 15:55

Intrăm în Westminster Hall, accesul se face urcând un rând de trepte. Apoi, coada se desface în alte patru cozi, două spre interiorul sălii și două către margine. Ne așezăm la o coadă de interior ca să trecem chiar prin fața catafalcului. Suntem în capul scării centrale de pe care se coboară către planul principal al sălii unde este depus trupul neînsuflețit al Reginei Elisabeta a II-a. Mă șochează grandoarea încăperii, mai ales tavanul susținut de un sistem complex de bârne de lemn închise la culoare. Miroase a ceară arsă. Pe unele trepte sunt plăci ceremoniale din metal sau marmură amintind de câte un eveniment istoric care s-a petrecut în această sală. Avansăm lent. Toată lumea e sobră, atentă și oarecum tristă. Soldații înarmați nu mai sunt la vedere, dar la fiecare pas este personalul casei regale care are grijă ca publicul să nu facă ceva nepotrivit (cum a făcut tipul ăsta).

Ajungem în dreptul catafalcului. Maria face o reverență ca la carte și rămâne o clipă cu ochii fixați înainte. O văd ca prin ceață de la oboseală, dar stă dreaptă, cu capul ușor aplecat - și-a adunat deodată toate resursele de energie rămase. Trăiește vizibil un moment emoționant. La fel și cei din jurul ei pe care încep să îi observ abia acum. Nu, nu un moment emoționant, ci un moment istoric, validat de însăși prezența noastră a publicului acolo. Suntem aproape de clipa în care această pagină de istorie va fi întoarsă, făcând loc unei noi povești. În aer e un fel de electricitate. Vine rândul meu să fac ceva. Ce?

Observ coroana, sceptrul și globul suveranului - însemnele puterii. Mă uit apoi la imensa cruce Wanamaker și mă duc cu gândul la biserica noastră ortodoxă și la ritualurile de acasă. Văd stindardul regal cum atârnă drept, fără cute pe sicriu. În cap aud vocea amicei mele anti-monarhie: regina a continuat un sistem asupritor colonialist; a abuzat de puterile ei constituționale pentru beneficii personale; milioanele cheltuite pe funeralii ar fi fost mult mai benefice pentru săracii flămânzi, oamenii fără casă, bolnavii fără acces la medic care trăiesc în Anglia.

Aleg să fac o plecăciune din cap și merg mai departe. Maria m-a așteptat, ne luăm de braț, ne zâmbim și ne-ar fi dat și niște lacrimi. Din păcate ultima imagine relevantă din Westminster Hall este iar cu soldați înarmați, cu mâna pe trăgaci. Ca să ieși trebuie să treci printre ei. M-am simțit ca la înmormântarea unui mafiot, toate sentimentele de emoție prăbușite în teama de armele din mâinile acelor oameni. Am plecat de acolo un alt eu, cumva împlinit că am făcut ce mi-am propus, cumva incapabil de alte emoții, amorțit sufletește de la oboseală.

Ora 21:27

Acasă la Maria. Am dormit ca un mort până acum. Nu îmi simt labele picioarelor. Mă doare spatele și îmi e frig. Mă simt vidat de orice sens. Încep să percep că am izbândit! 

Nu doar că am fost la Londra când a murit regina, dar am și trecut pe la catafalcul ei. Acum cină cu ceva mâncare prin curier, din nou somn și în câteva ore înapoi la aeroport spre Paris.

Da, a meritat să stau 14 ore la coadă să ajung la catafalcul reginei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp