Foto: Profimedia
M-am trezit azi cu un sentiment ciudat. Bine, e impropriu să spun că m-am trezit, de vreme ce, în realitate, n-am dormit deloc. O stare de entuziasm m-a bântuit toată noaptea și mi s-a format un sentiment nou, pe care chiar nu l-am mai trăit până acum.
Probabil așa se simt soldații în noaptea de dinainte de a pleca la război: speriați, dar entuziasmați de ideea că au șansa de a lupta pentru țara lor. Ce e drept, nici n-am mai simțit atât de puternic pericolul până acum. Nici n-am mai experimentat situația asta stranie în care suntem astăzi, de a avea de ales între a ne continua drumul european sau de a ne întoarce cu decenii întregi în urmă.
De asta, după ce am pus ștampila pe buletinul de vot și am ieșit din secție, am avut brusc un sentiment de liniște. Ca pe acela pe care îl ai când îți îndeplinești o responsabilitate și știi că efortul tău face diferența.
Am respirat, deci, liniștită. La scurt timp după momentul ăsta mi-a scris un prieten din Belgia.
Pentru că azi, mergând la o secție de votare de acolo, a avut o discuție care l-a emoționat atât de tare, încât a vrut să mi-o spună și mie. Poate chiar sperând că povestea asta n-o să moară la el sau la mine, ci va ajunge în lume și va schimba unele percepții sau va trezi părți de conștiință adormite.
Așadar, prietenul ăsta al meu s-a întâlnit cu un bărbat în vârstă. Discuția s-a legat natural, căci curiozitatea și experiența se atrag adesea reciproc. Și i-a spus acest om prietenului meu:
“Nu am votat în primul tur. Dar acum, am venit. Cu inima grea și ochii umezi. Am trei țări în suflet. Sunt român. M-am născut în Ucraina, în ținutul Herței. Acum sunt cetățean belgian. Sunt profesor de matematică și fizică. Sau, mai bine zis, am fost.
Am plecat din Ucraina când profesorii au început să fie plătiți cu cărămizi, pantofi sau sticle de vodcă. Acum sunt instalator. Muncesc cinstit. Nu mi-e rușine.
Am venit la vot pentru că nu mai pot sta deoparte. Bunicii mei s-au culcat români pe 28 iunie 1940 și s-au trezit a doua zi sub ocupație sovietică. Fără să fi greșit cu nimic. Fără să întrebe nimeni dacă vor sau nu.
Copile, îți spun cum îi spun și fiicei mele: voi nu știți ce înseamnă teroarea. Nu ați simțit foamea cum îți taie stomacul. Nu ați tremurat când cineva bătea la ușă noaptea. Nu ați pierdut oameni dragi în Siberia, fără mormânt, fără cruce, fără adio. Oasele bunicului meu sunt undeva la poalele Caucazului… dar nu vom ști niciodată exact unde.
Toată viața am trăit cu bagajele făcute. Cu frica în sân. Cu sentimentul că nu aparținem nicăieri: străini acasă și acasă printre străini.
Și azi, vă privesc – tineri, furioși, gata să aruncați totul în aer. Gata să „luați țara înapoi”, fără să știți ce înseamnă, de fapt, să o pierzi. Fără să înțelegeți ce înseamnă să o iei înapoi nu cu demnitate, ci cu 50 de ani în urmă.
Un vot nu e o armă. E un legământ.
Nu votați din ură. Votați cu gândul la ce poate fi. Nu ce-a fost. Nu ce-ați vrea să răzbunați.
Ochi pentru ochi... și lumea va deveni oarbă.
Dar poate, doar poate… dacă votăm cu inima limpede, va începe din nou să vadă.”
Și vă las, la rândul meu, aceste cuvinte. Care dor și mângâie deopotrivă. Care mărturisesc și vindecă. Și care nu se vor a fi neapărat un sfat, ci o bucățică de luciditate într-o mare de propagandă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.