Youtube/angry birds 3
Mi-au plăcut mereu desenele animate. Pentru mulți, vacanța de vară aduce mai mult timp liber, așa că m-am bucurat să citesc și despre noul film Angry Birds 3, care se va lansa în 2027. În filmele de animație, lumea încă mai are sens: binele și răul se recunosc ușor, iar un ou e întotdeauna un ou – adică ceva fragil, cald și viu. Recomand întreaga serie, pentru că, în miezul acestei narațiuni aparent ludice, stă o întrebare profundă: Cine merită ce? Cine dă valoarea și cui? De ce un porc leneș are un castel, iar o pasăre vigilentă doarme în praf?
Nu seamănă deloc cu o simplă poveste, ci cu un diagnostic social. În această lume animată există o comunitate de păsări care nu zboară. Nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că natura, în ironia ei biologică, le-a făcut ovale și lipsite de aripi funcționale. Totuși, ele țopăie. Se lansează. Se aruncă. Se ciocnesc cu o tenacitate care aduce cu absurdul și sublimul. Sunt păsările furioase – o specie pe cale de... afirmare.
La începutul seriei Angry Birds, totul pare pașnic. Păsările își trăiesc viața într-o monotonie domestică, un pic plictisită, un pic provincială. Până când porcii – verzi, grăsuți și foarte întreprinzători – le fură ouăle. Nu le distrug, nu le transformă în omletă ideologică. Le iau și le pun deoparte. De ce? Pentru că pot. Pentru că, în logica porcească a lumii, cine are, are, și cine nu are, n-are decât să se supere.
De aici, o epopee de ciocniri. Păsările nu negociază. Nu participă la summit-uri. Nu au diplomați. Încarcă furia în catapultă și se proiectează, cu tot cu speranță, în direcția cetății porcești. Se spune adesea că „prea mulți primesc mult mai mulți bani decât merită, în vreme ce prea mulți primesc mult prea puțini.” Dar ce înseamnă „merită”? Cine stabilește meritul? În funcție de ce? E meritul legat de efort, talent, noroc, șmecherie, PR?
Fără un sistem clar și onest de evaluare a meritului, orice afirmație despre „cât trebuie să primească fiecare” riscă să devină retorică goală. Sau, mai grav, dogmă socială. Iar păsările, în furia lor repetitivă, exprimă tocmai acest dezechilibru: între efort și recompensă, între dăruire și distribuție, între ou și zid. Meritul a devenit o entitate ezoterică. Se invocă des, dar se măsoară rar. E ca o monedă care circulă, dar a cărei valoare nu mai e acoperită de nimic – nici de educație, nici de etică, nici de rezultat. Unii îl revendică cu o naturalețe stupefiantă, ca și cum le-ar fi fost înscris în ADN. Alții îl caută o viață întreagă, făcându-și datoria, dar fără să prindă vreodată trenul premierelor.
În acest film, porcii nu sunt neapărat răi. Sunt doar eficienți. Au o ingeniozitate leneșă, o poftă de viață fără morală. Au înțeles că lumea nu e condusă de păsările care trudesc, ci de cele care își construiesc ziduri. Nu ziduri de idei, ci de cărămizi. Dar păsările nu cedează. Se regenerează în furie. Devin proiectile cu ideal. Poate tocmai de aceea sunt simpatice. Nu pentru justețea lor, ci pentru încăpățânarea lor. Nu pentru că știu ce e meritul, ci pentru că încă mai cred în el.
Atunci când „dreptatea” se scrie tot mai des cu ghilimele, păsările furioase vin fără ghilimele, fără nuanțe, fără strategii. Vin frontal, cu tot sufletul lor ovoidal. Și dacă nu reușesc, nu-i nimic. Se mai încarcă o dată. Se mai lovesc o dată. Pentru că în spatele fiecărui ou furat e o întrebare nerostită: Mai putem, totuși, să credem în echilibru? Puterea exemplului nu există în această lume animată. În timp ce zidurile se îngroașă și conturile se umflă, păsările sunt chemate să fie modeste, să strângă cureaua, să „înțeleagă contextul”. Adică să tacă și să țopăie mai eficient. Căci, nu-i așa, economia se face cu păsări.
Această disonanță între predică și practică nu doar că irită – ea ruinează orice urmă de încredere. Fără exemplu personal, orice apel la cumpătare devine farsă. E ca și cum cineva te-ar învăța cum să mori mai demn, în timp ce-și măsoară noile draperii din cașmir.
Cu toții trăim într-o lume în care competența trebuie să se justifice, iar impostura defilează nestingherită, ținând discursuri despre „viziune”. E o eroare de logică fiscală clasică: oul nu doar că e furat, dar păsării i se cere să mai facă încă unul – mai mare, mai repede și mai ieftin.
Poate că adevărata lecție a Angry Birds nu e furia în sine, ci nevoia de a înțelege că, fără transparență și responsabilitate, fără respect pentru competență, nici cea mai mare putere nu poate clădi o lume dreaptă. Când cei care ar trebui să dea tonul nu dau exemplul, tot ce rămâne sunt fragmentele unei lupte fără sfârșit, în care păsările continuă să se arunce cu putere, iar ouăle sunt mereu o pradă. Și totuși, chiar și în această nesiguranță, ele nu încetează să zboare, căutând, cu orice preț, echilibrul și dreptatea pe care orice comunitate adevărată ar trebui să le cultive.
Această abundență de indignare artistică și lipsa argumentelor aplicate e simptomul unui fenomen mai grav: intelectualizarea superficială a nemulțumirii. Ne place să arătăm că suntem de partea binelui – mai ales când binele e vag și nu implică efort. E comod să scriem eseuri despre cât de bine sau rău ne este, dar ne plictisește să citim bugete, să înțelegem structurarea TVA-ului, să învățăm ce e un deficit sau să vedem cum se aplică o reformă fiscală într-un context economic real.
Nu contează cât ai muncit, ci cât se mai poate lua de la tine. Și atunci, furia păsărilor nu mai este absurdă – este justificată. Este singura formă de protest într-o lume în care redistribuirea a devenit jaf cu acoperire legală. Nu păsările sunt problema. Nici ouăle. Ci lipsa de logică în distribuirea resurselor și în aplicarea regulilor. Când totul devine arbitrar, furia nu mai e o tulburare, ci un simptom de luciditate.
În fond, asta e România zilei: o pasăre furioasă care zboară cu elan într-un zid și se miră că nu s-a schimbat nimic. Și poate că, în tăcerea aceea de dinaintea zborului – pardon, a lansării – e și un dialog:
– Judge Peckinpah: Mr. Red! Given the severity of the crimes, I have no choice but to impose the maximum penalty allowed by the law: Anger management class. (Domnule Red! Având în vedere gravitatea faptelor, nu am de ales decât să aplic pedeapsa maximă permisă de lege: cursuri de gestionare a furiei)
– Red: Ugh. Pluck my life! (ugh. Jumuliți-mi viața!)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.