Un destin nu se măsoară prin aplauze sau prin succes, ci prin felul în care ai rămas fidel acelui fir interior care te definește

Foto: Facebook, profil Max Rotaru

Deși lumea aleargă zadarnic după noutate – breaking news, notificări, trenduri trecătoare, mi-am dorit să scriu, de data aceasta, nu despre ce tocmai s-a întâmplat, ci despre ceea ce a rămas. E o poveste despre fostul meu coleg din școala generală, Max, pentru că, după mai bine de 30 de ani, regăsirea lui îmi reamintește că ceea ce e esențial nu se pierde niciodată: copilăria, singura vârstă care nu îmbătrânește.

Într-o seară obișnuită, pe la sfârșitul lui aprilie, în timp ce scrollam fără așteptări pe Facebook, mi-a apărut în feed un profil cu numele Max Rotaru.

După treizeci de ani, o regăsire digitală a fost suficientă pentru ca un întreg trecut să revină cu forța unui adevăr uitat. Nu e doar povestea unui prieten pierdut și regăsit, ci și felul în care, uneori, viețile noastre se ramifică discret și rămân legate cumva pe dedesubt, fără ca noi să știm. Iar când apar din nou la suprafață, o fac nu întâmplător, ci cu un sens care cere să fie înțeles. Am revăzut, chiar dacă doar pe social media, nu doar un om drag, ci și o parte din copilăria mea și, după o trecere în revistă a conținutului din profil, i-am trimis un mesaj scurt: “Ești viu?”, am întrebat.

“Viu viu, exist, sunt, mă desfășor și încă mă bucur de viață. De câte ori văd tenis de masă sau mai citesc despre cum Elizabeta Samara mai câștigă un meci, mă gândesc la tine, sunt precum câinele lui Pavlov, jur. Nu-mi iese din minte(nu că mi-aș dori-o) când jucam ping pong în clasă, pe catedră, cu manualele cu coperți groase și având ca fileu fața de masă de la catedră. Pare din poveștile sau desenele animate vechi și prăfuite. Mie tare dragi îmi sunt, sincer să fiu. Ce faci, cum ești, what’s your fucking story, ca să parafrazez un prieten semi-alcoolic?”, mi-a răspuns el, într-un soi de meditație stoică într-o lume care pare că nu mai știe să încetinească. 

O fotografie pe Facebook, un chip schimbat, dar imediat recognoscibil. Am știut că e el. Și m-am emoționat și bucurat într-un fel care nu seamănă nici cu nostalgia, nici cu surpriza. Era altceva.

Iulian Max Rotaru locuiește acum în Statele Unite, unde joacă bridge de performanță.

A câștigat două titluri naționale, a reprezentat SUA de 17 ori la nivel internațional și a transformat bridge-ul — jocul de societate al celor „de modă veche” — într-o adevărată filosofie de viață.

Poate că, privită grăbit, povestea aceasta pare lipsită de senzațional. Dar tocmai aici e taina ei: e o poveste cu bătaie lungă, o amintire tăcută care nu se consumă într-un click. E neactuală, da – dar în sensul cel mai frumos: adică mereu valabilă. În aceste vremuri în care memoria e un gest rar, scrisul devine o formă de a tine aprins un foc care nu se vede, dar care încă încălzește.

Bridge-ul este un joc de cărți care își are rădăcinile în secolul al XIX-lea, derivat din jocuri mai vechi precum whist. A evoluat treptat, iar forma sa modernă – cunoscută drept Contract Bridge – a fost codificată în anii 1920 de Harold Stirling Vanderbilt, un milionar pasionat de inovații în jocurile de societate. Prin regulile sale clare și introducerea licitației competitive, Vanderbilt a revoluționat bridge-ul, transformându-l într-un sport al minții. Este considerat de UNESCO și Comitetul Olimpic Internațional un sport al minții, la fel ca șahul. Se organizează campionate mondiale, olimpiade de bridge, turnee internaționale și naționale, iar la aceste competiții participă jucători profesioniști, dar și amatori pasionați. Bridge-ul era extrem de popular în secolul XX în rândul claselor educate și elitei sociale.

A fost practicat cu pasiune de scriitori precum Ian Fleming (creatorul lui James Bond). Omar Sharif, celebrul actor, a fondat propria echipă profesionistă și a jucat în competiții internaționale. Bill Gates și Warren Buffett joacă bridge împreună de zeci de ani.

„Bridge-ul îți testează și îți construiește răbdarea, parteneriatul și gândirea pe termen lung”, spunea Buffett.

Într-un interviu de acum 3 ani, Max vorbea despre cum, în vremurile demult trecute, „românii au interzis bridge-ul pentru că le era teamă ca oamenii deștepți să se adune împreună”. Poate că am supraviețuit tocmai pentru că, fără să știm, am fost mereu parte dintr-un astfel de cerc rar – al celor care nu doar gândesc, ci și țin minte împreună.

Poate că fiecare mână de bridge e o reconstituire a unei prietenii vechi. Poate că fiecare turneu e o încercare de a reface drumul spre casă. Dar dincolo de nume mari și trofee rămâne, uneori, o poveste discretă, tăcută, care le depășește pe toate. Poate că nu întâmplător ne-am regăsit acum, când timpul nu mai e doar o măsură a anilor, ci și un filtru al esențelor. Prieteniile adevărate nu au nevoie de confirmări dese, nici de proximitate constantă. Ele se așează, discret, în straturi adânci ale memoriei și reapar când avem cea mai mare nevoie să ne reamintim cine am fost — și, poate, cine suntem cu adevărat.

Într-un fel, m-a impresionat sinceritatea adultului Max: „Nu mai există cărți care să mă învețe lucruri noi. Totul depinde de mine, de a face cât mai puține greșeli”. E o lecție care merge dincolo de bridge, e despre viață, despre a învăța să trăiești bine cu propriile alegeri și limite.

Și aici, în acest moment, a apărut ceva neașteptat. Întâmplător, în același timp, amândoi citeam aceeași carte — Infinite Jest de David Foster Wallace. Nu știu dacă poate fi doar o coincidență. Mi se pare un semn că, deși am fost despărțiți de spațiu și timp, ne-am păstrat în aceeași căutare a înțelepciunii și sensului.

Visul lui rămâne simplu și totuși atât de dificil: să devină mai bun. Mai bun în joc, mai bun în viață. Un vis pe care, în sinea mea, îl recunosc ca pe o metaforă universală.

Scriu despre asta acum pentru că și povestea lui Max Rotaru este mai mult decât o biografie sau o simplă relatare despre bridge. Este o meditație asupra timpului, asupra răbdării, asupra prieteniei și asupra modului în care pasiunea ne modelează identitatea. Este o invitație să prețuim legăturile invizibile care ne țin ancorați în ceea ce suntem.

În fond, între o carte citită în paralel și un joc de bridge, între distanțe geografice și ani, se țese o poveste despre continuitate și regăsire. O poveste despre cum ceea ce pare pierdut poate reveni, mai puternic și mai semnificativ decât înainte.

Scriu pentru că Max, prin felul în care trăiește, mi-a reamintit că un destin nu se măsoară prin aplauze sau prin succes, ci prin felul în care ai rămas fidel acelui fir interior care te definește — chiar și atunci când lumea pare să-ți ceară altceva.

Scriu, deci, ca să păstrez. Ca să nu las această întâmplare să treacă doar ca o emoție de moment. Scriu pentru că, dacă nu o aștern, se va risipi. Și ar fi păcat. Nu pentru mine. Ci pentru ce spune ea dincolo de mine, despre prietenie, memorie și despre frumusețea discretă a lucrurilor care durează.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp