Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Anna și Misha s-au despărțit la granița dintre război și pace, dar se visează în fiecare noapte împreună: „Îmi doresc să îmbătrânim împreună și să murim în somn, ținându-ne de mână, nu sfâșiați de o rachetă”

Anna și Misha

Anna și Misha s-au despărțit din cauza invaziei Rusiei în Ucraina. La 18 ani, Anna a căutat refugiul în România. Misha are 19 ani și se află în mijlocul exploziilor. Ce putem face pentru cei care rămân?

24 februarie 2022. Ora 5:30 dimineața. A sunat telefonul. Vibrațiile au trezit-o din somn pe Anna. A crezut că era alarma, dar s-a dovedit că era mama ei, Natalia, care îi dădea o altfel de alarmă: „Anna, a început războiul!”

Anna și Misha, iubitul ei, au terminat de împachetat. Aveau ceva pregătit de 2 zile, în cazul în care ar începe cu adevărat. Un pulover. Lenjerie intimă. Un bagaj minimal. Doar cu o zi în urmă, se plimbau împreună pe malul râului Dnieper și încă mai credeau în ziua de mâine.

Misha a auzit câteva explozii dincolo de fereastră și a intrat în panică: „Să fugim în buncăr! Să fugim!” În lift, o femeie cu fiica ei plângând. Se mișca încontinuu, nu știa încotro să se îndrepte, cum să-i cheme pe cei dragi și striga cu disperare: „Unde să fugim? Unde să ne ascundem?” Au mers împreună la Școala 115, aproape de casa lor. Știau că acolo e un adăpost, dar au găsit școala închisă.

Au bătut la ușă până au dărâmat-o. Când erau deja înăuntru, gardianul a alergat spre ei și i-a întrebat ce căutau acolo, să plece imediat, dar Misha a țipat la el: „Trezește-te! Trezește-te! Sunt explozii în Kyiv! Știu un adăpost aici!” Gardianul părea confuz și neîncrezător, nu știa niciun adăpost la școală și continua să pună întrebări. „E aici! Știu! Aici am învățat!”, i-a spus Misha mergând drept spre adăpost.

Gardianul le-a dat voie să rămână după ce directoarea școlii l-a sunat să-i spună că a început războiul. Expresia de pe chipul lui și-a pierdut fermitatea. Când au venit părinții Annei, au urcat în mașină și au pornit toți patru spre Vestul Ucrainei.

25 decembrie 2019. Anna l-a văzut prima dată pe Misha într-un bar unde el cânta cu trupa lui, Buket. Prietena lor comună, Olya, a invitat-o la un concert new wave & post-punk. Se întorsese din Londra pentru a petrece vacanța de iarnă acasă, în Kyiv, acolo unde era inima ei, unde ar fi rămas pentru totdeauna. Misha i s-a părut talentat și interesant. Alura și nasul lui acvilin i-au atras atenția. Cânta la mai multe instrumente. A inspirat-o pe Anna, care studia producție de film și era pasionată de fotografie.

 

Încă de mică, a avut o curiozitate pentru artele vizuale. După ce a împlinit 5 ani, a început să călătorească împreună cu familia ei. În fiecare oraș nou, mergeau cu toții la muzeul de artă și Anna stătea cu orele în fața tablourilor, observând fiecare nuanță, fiecare tușă, fiecare lumină sau umbră. În imaginația ei, noi forme prindeau contur, iar mai târziu a ales să le exprime prin film.

Anna a studiat în străinătate, dar era cu gândul mereu la Kyiv. Voia să fie cu prietenii ei, cu care împărtășea aceeași cultură. Voia să caute inspirația acasă. În Ucraina, creștea interesul ei pentru tradiții, muzică, limbă, artă și istorie. În Ucraina, căuta arborele genealogic și fotografii din arhiva familiei. În Ucraina, a găsit dragostea. Doar că a trebuit să se întoarcă la studii în Londra.

24 februarie 2022. Ar fi vrut să plece cu toată familia: bunica, bunicul, unchiul, mătușa ei și să se oprească în Dunayivtsi, regiunea Khmelnitsky, unde mama ei s-a născut și a crescut. Dar ceilalți au rămas acasă. Jumătate de oră sau o oră a făcut diferența între cei care au reușit să plece și cei care au rămas. Și multe știri false sau dezinformări. Vladimir Putin, președintele Rusiei, spunea public că soldații ruși îndeplineau „doar o operațiune militară specială.” Oamenii credeau că era imposibil să mai poată pleca din Kyiv. S-au întors în casele lor. Atacurile urmau să înceapă în curând.

Pe drum, verificau știrile de la minut la minut. Ascultau radioul. Nu se puteau gândi la altceva decât la război. Nu puteau vorbi despre altceva decât despre război. Anna și Misha le trimiteau mesaje prietenilor. „Ce faci?” devenise un mod nou de a spune „Te iubesc și mă gândesc la tine.”

Din cauză că nu au putut să își ia rudele cu ei, s-au gândit că nu avea rost să mai rămână în Dunayivtsi, așa că s-au hotărât să meargă direct către granița dintre Ucraina și România. Pe drum, mașinile mergeau bară la bară. Erau cozi imense la benzinării. Erau și benzinării complet goale din cauză că nu mai aveau combustibil. Radioul mergea în continuare.

În Kyiv, jumătate din familia Annei se adăpostise la metrou. Bunica de 63 de ani, recent vindecată de coronavirus, cu probleme cardiace. Bunicul de 66 de ani, recent vindecat de coronavirus și recuperat după o operație. Unchiul și mătușa. Pe deasupra Kyivului, lansări de rachete balistice. Pe sub genele Annei, șiroaie de lacrimi.

10 ianuarie 2020. Fără să știe că e ziua ei, Misha i-a scris pentru prima dată după acel concert și de atunci au vorbit în fiecare zi timp de 3 luni. Când s-a întors la Kyiv, Anna era izolată acasă din cauza pandemiei. Ucraina atingea un vârf al infectărilor, iar transportul în comun nu mai funcționa. Misha și-a luat bicicleta și s-a dus să o vadă. S-a întâlnit de câteva ori, apoi căile lor s-au separat. După un an, s-au reîntâlnit și au devenit de nedespărțit.

 

Pentru Anna, conta foarte mult să aibă un partener cu care poate discuta despre orice, de la care să învețe lucruri noi, un om care să fie deopotrivă inteligent și bun. Misha a compus muzică pentru filmele ei, i-a susținut ideile creative și proiectele, i-a dat încredere. S-au sărutat prima dată într-o curte interioară lângă stația de metrou Ploshchad’ L’va Tolstogo. 

Împreună, au salvat odată un lăstun. Împreună, au dansat un vals pe melodia ДК - Чебурашку свою я люблю (DK - Cheburashku svoyu ya lyublyu) lângă monumentul dedicat lui Georgy Gongadze în Parcul Maria Zankovetskaya din Kyiv.

25 februarie 2022. Au plecat, pentru că acasă nu mai era un loc cald și sigur. Chiar dacă ei erau norocoși, Annei nu i se mai părea important când cei mai apropiați și dragi oameni rămăseseră acolo. Avea dureri de cap, greață, probleme cu stomacul, insomnie. Și o neliniște tot mai mare.

După un drum lung, s-au apropiat de graniță, unde au mai stat vreo 12-13 ore pe o distanță de 1.5 km, fără nicio garanție că vor putea trece. Toată lumea vorbea despre faptul că bărbații cu vârsta cuprinsă între 18 și 60 de ani erau obligați să rămână în Ucraina. Anna nu își putea opri gândurile: „Dacă ne bombardează și aici? Dacă nu o să mai putem pleca?” Și atunci, fără să se mai îndoiască, a început să se roage.

Spre dimineața, zvonurile au fost confirmate oficial. Bărbații au primit interdicția de a părăsi Ucraina. Toți rămâneau să lupte pentru a-și apăra pământul. Acolo, la trecerea dintre război și pace, dintre familiar și necunoscut, dintre un trecut plăcut și un viitor nesigur, Anna și Misha și-au luat rămas bun. Anna nu și-a închipuit că o să fie vreodată atât de îngrijorată pentru viața ei, a iubitului ei, a tatălui ei, a tuturor oamenilor din țara ei dragă.

Doi oameni pe care războiul i-a despărțit. Milioane de ucraineni au fugit din calea războiului către România, Polonia, Moldova, Slovacia, Germania și alte țări din Vestul Europei. Femei care poartă cu ele un rând de haine, un bagaj mic, câțiva bani, un ursuleț de pluș, poate un biberon, un copil de mână sau în brațe. Femei care trec prin coridoare formate din soldați de vârsta lui Misha. Femei care lasă în urmă un soț, un tată, părinți, bunici, prieteni, amintirea unei vieți liniștite. Copii trimiși singuri cu trenul în lume, doar cu o sacoșă și un număr de telefon scris cu pixul pe mână.

În Ucraina, tancurile umblă pe străzile din mai multe orașe, sirenele urlă, exploziile aprind cerul. În fiecare zi, împușcături. În fiecare noapte, insomnii. Cerul amenințător, iadul pe pământ, adăpostul în subteran. Soldații luptă pentru a-și apăra țara, drepturile, libertatea, cu un curaj nebunesc și cu un lider îndrăgit acum de o lume întreagă, președintele Volodymyr Zelenskiy. Civilii se pun în fața tancurilor cu steagul Ucrainei și fără arme. Femeile împletesc camuflaj și îngrijesc răniții. Uneori, le închid ochii.

În stațiile de metrou, un univers paralel. Ucrainenii se ascund de atacurile aeriene cu copii, animale de companie, provizii și speranța că o să se termine. Femeile nasc în condiții inadecvate sau aleargă din maternități să se salveze de atacuri. Blocuri, școli și spitale distruse. Străzi și rafturi goale. Curent electric și alimentare cu apă întrerupte. Disperare, frică, deshidratare și suferință.

Înainte de război, Misha avea o viață normală. Studia economia la Universitatea Politehnică, numită Kyiv Hogwarts, pentru că are o arhitectură gotică superbă. În timpul liber, îi plăcea să facă diverse lucrări din lemn pentru cei dragi și să cânte cu Buket. Acum, ceilalți membrii ai trupei sunt împrăștiați prin Ucraina. Speră să se reîntâlnească în curând și să cânte în orașele afectate de conflict.

Misha își aduce aminte cu drag de traseul tramvaiului către Pushcha-Voditsa, o călătorie de 40-50 de minute printr-o pădure, până în nord-estul Kyivului. Acum, femei cu copii stau în tranșee săpate în timpul bombardării. Pinii primesc gloanțele și le salvează viețile.

 

Își făcuse un cuib alături de Anna. Petreceau mult timp împreună. Visau împreună. „Cred că, dacă oamenii care au dezlănțuit războiul se iubeau așa cum ne iubim noi, probabil că nu ar mai fi existat un război. Nu știu ce înseamnă să iubești și nici nu vor ști. Anna mea a plecat. Aș da orice să fiu cu ea din nou, să mă întorc la vechea mea viață. E ca și cum o parte imensă a fost desprinsă din mine. Această parte este Anna mea.”

Deși în siguranță la București, Anna este cu gândul la cei care au rămas acasă, în Ucraina. Cum deschide ochii dimineața, citește știrile și statisticile cu numărul de soldați și civili morți în război, numărul de case și spitale bombardate, numărul de ucraineni părăsindu-și țara, fără voia lor. Oamenii fac un pas, alunecă, mai fac un pas. Se învârt în jurul propriei tristeți ca într-un vals care se prelungește, dar cu care nu ar vrea să se obișnuiască. Asta este noua normalitate: lupte și negocieri, bombardamente și sancțiuni, ajutoare militare pentru Ucraina, sprijin umanitar pentru refugiați, o revoltă globală.

 

„Simt cum nedreptatea mă devorează în fiecare zi. E nedrept că milioane de ucraineni sunt forțați să plece departe de casele lor, de cei dragi, de țara lor. Oamenii noștri nu merită asta. Simt o mare durere. Vorbesc cu Misha în fiecare zi. Mi-e dor de el. Aș vreă să îl îmbrățișez, să îl sărut, să fiu lângă el. Știu că tatăl meu are grijă de el, iar el are grijă de tatăl meu. E atât de dificil să nu știu exact când o să ne putem întâlni din nou. Îmi doresc să îmbătrânim împreună și să murim în somn, ținându-ne de mână, nu sfâșiați de o rachetă.

Un gând pentru cel care a rămas: „Te iubesc, Cheburashka al meu. Aceasta este ultima melodie pe care mi-ai trimis-o în acel moment dificil. În serial, ei dansează vals în parc așa cum am făcut și noi aproape de casa mea. Tu purtai costumul tău sport ucrainean, fermecător și ridicol, mirosind a transpirație după ce ai venit cu bicicleta. Deja mă îndrăgostisem de tine, dar nu am vrut să recunosc mie însămi. Cel mai greu pentru mine e gândul că în timp ce ascult melodia, s-ar putea ca tu să nu te gândești la mine. La urma urmei, tu ești Cheburashka pentru mine. Astăzi la fel ca atunci... Tu-ryu-ryu, ryu-ryu-ryu, ryu-ryu-ryu. Cu dragoste, A ta, Anna.”

Natalia s-a alăturat ca voluntară echipei Dăruiește Viață, care și-a propus să identifice nevoile urgente ale spitalelor din orașele afectate de conflict și să ofere sprijin prin medicamente, consumabile și dispozitive medicale. Zi de zi, vine la birou, vorbește la telefon, face legături între oameni. Păstrează legătura cu Misha care traduce documente legate de transportul către Ucraina.

Zeci de mii de ucraineni duc un dublu război: războiul de afară, cu soldați reali, raiduri aeriene și războiul cu boala. Bolnavii cronici care ajung în spitale cu diferite afecțiuni. Copii și adulți cu boli grave precum cancerul. Familiile lor. Răniții. Doctorii. Asistentele. Infirmierele.

Pentru cei care au rămas în Ucraina, Dăruiește Viață strânge fonduri și sprijină sistemul medical ucrainean. 22 de paleți cu medicamente au ajuns la Cernăuți și Kyiv. Urmează alte transporturi acolo unde sunt salvate acum viețile soldaților și civililor răniți în război.

Faptul că Natalia poate să facă ceva pentru cei care au rămas în Ucraina îi dă încredere. „Noi nu renunțăm niciodată. Noi luptăm pentru libertate, democrație și drepturile omului. Anna are o grămadă de planuri de viitor și toate au legătură cu noua ei viață într-o Ucraina independentă. Superputerea ei este că e ucraineană. E în genele noastre să luptăm.”

Anna așteaptă dimineața când va suna telefonul, își va deschide ochii și va primi vestea pe care ea și milioane de oameni o așteaptă: „Anna, s-a terminat războiul.” Vrea să se trezească într-o lume în care războiul nu va fi acceptabil, în care ucrainenii nu vor mai suferi din cauza rușilor, în care va dansa cu Misha un vals de fericire.

Sunt cei care pleacă. Dar sunt și cei care rămân. Pe cei din urmă îi poți ajuta printr-o donație sau sponsorizare pe daruiesteviata.ro.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult