Se vorbește mult despre doctorate plagiate în România. Și e foarte bine că se întâmplă așa. Dar, la fel cum s-a întâmplat cu multe lucruri bune din România, despre care s-au spus numai părțile găunoase, apare acum riscul golirii de importanță a acestui demers academic.
Sigur că cei care l-au dezbrăcat de valoare au fost unii politicieni și/sau tot felul de semidocți cu bani și putere de corupere. Sigur că ei au avut complici. Dar hai să le povestim celor care ar mai fi tentați să se înhame, onest, la urmarea unei școli doctorale, și de ce ar merita să o facă.
E important să se vorbească și despre partea bună a unei școli doctorale, nu doar despre filmul horror. Și de aceea, vă provoc pe voi, doctorii onești din țara asta, să povestiți despre experiențele voastre în perioadele de studiu și de căutări. Nu voi face o listă cu cei nominalizați și provocați, e un Doctorat-bucket challenge la liber....
Am înțeles că, la Chișinău trebuie să îți „aperi teza” și trebuie să participi la mai multe sesiuni, inclusiv în teritoriu, unde oamenii sunt puși și dispuși „să te critice”.
La București, e vorba, de cele mai multe ori, despre a-ți „susține” teza. Dar ai ocazia să îți și aperi ideile. Sigur, vorbim de o nuanță oarecum neimportantă, poate pur semantică. Și sigur nu e Republica Moldova vreun exemplu de mediu academic total nepolitizat sau total curat în privința diplomelor. Dar nuanța asta m-a făcut să mă gândesc că, pe lângă softurile de control pentru un plagiat, există elemente la îndemâna oricui pentru a testa onestitatea unui demers doctoral.
Le sugerez jurnaliștilor să apeleze la el, în dialogul cu cei care susțin cu tărie că doctoratul e al lor.
Întrebați-i ce înseamnă a decide titlul pentru o lucrare de doctorat. Ce înseamnă teză? Ce a înțeles el, ca om, și care a fost experiența lui interioară, dacă a avut-o, până când a dat un titlu lucrării ăleia. Ce crede el că a adus nou domeniului cu teza lui. Eu știu că mulți dintre colegii mei din școala doctorală au schimbat titlul de mai multe ori, ca și mine, după luni de reveniri, renunțări, discuții, dezamăgiri și minirevelații, care durau preț de o seară. După lungi discuții cu profesorii, unele agreabile, unele foarte dificile, pentru că erau puși în centrul discuțiilor. Dar așa e doctoratul, o muncă de gândire și cercetare. O muncă minunată pentru idei bune.
Oamenii care chiar au făcut acest drum cu onestitate știu la ce mă refer și îi vor convinge și pe alții că doctoratul nu este doar o diplomă „de doi bani”, doar pentru că un fost prim-ministru, sau ministru de interne, sau oricine a mai vrut să ardă etapele, n-au trăit experiența autentică, pe care ți-o poate oferi o școală doctorală.
E nevoie de „idei propulsive”, cum zicea Blaga, Lucian Blaga
Fie că experiența doctoratului a fost la Sorbona sau lângă fosta APACA, la Facultatea de Științe ale Comunicării, fie că ar fi vorba de medicină, filosofie, matematică, litere, biologie etc., bucuria dialogului erudit, a schimbului de idei, există dincolo de rețelele sau fabricile de doctorate. Și ea trebuie povestită, pentru că, altfel, fiul meu va considera că un doctorat e o șmecherie, care dă bine la CV, așa cum a ajuns, poate, să fie considerat deja masteratul, iar școlile acestea vor dispărea înainte să fie curățate de ceea ce e cu adevărat găunos acum.
Nu mă pot erija în vreun judecător de doctorate plagiate. Dar știu că cea mai banală privire în ochii celor suspectați mi-ar spune cu dacă ei au avut experiența reală a celor trei ani de școală sau nu, dacă au trăit bucuria de a împărți acest drum cu oameni pregătiți și onești, așa cum eu am avut norocul.
Pentru mine oameni ca Emilia Șercan, Bogdan Oprea (eram din ani diferiți, dar ne-am intersectat), Elena Prodan, Dan Podaru, Vera Ularu, Adela Râpeanu, Cristi Apostu, Cristina Șerbănescu (din an cu mine), Manuela Preoteasa, Antonio Momoc (din anii mai mari) sunt cu siguranță oameni valoroși, care știu exact la ce mă refer și care pot povesti despre adevărata satisfacție de a construi un doctorat. Sunt doar câțiva dintre acești oameni, să nu se supere toți colegii mei, am dat doar exemple, pentru că rostul e ca toți cei care înțeleg la ce mă refer să pună umărul, nu doar la curățarea mizeriei din sistem, ci să le și povestească altora de ce merită să faci doctorat în România.
Să le povestească de ce merită să ai profesori ca ei, căci unii deja predau, sau ca aceia pe care i-am avut noi, asemeni lui Mihai Coman, Marian Popescu, Monica Spiridon, Daniela Frumușani, Viorica Păiuș etc. (nici de data asta nu i-am menționat pe toți, dar sunt sigur că cei neamintiți vor povesti ei înșiși experiențele dumnelor). Toți pot povesti, într-un „doctorat-bucket challenge”, de ce merită efortul, de ce totul nu se rezumă doar la o bucată de hârtie.
Mi-aș dori cât mai mulți politicieni și profesioniști din domenii variate să își fi terminat doctoratele onest. Pentru că asta ar însemna mult mai multe idei inovatoare în fiecare domeniu de activitate.
Merită felicitați oameni ca C. Tolontan, Emilia Șercan sau Sidonia Bogdan (și toți ceilalți care buchisesc și își rup ochii cu aceste lucrări mediocre, scoțându-le la iveală). Dar, în paralel, ar ajuta dacă acei oameni, care n-au făcut acest compromis și știu valoarea reală a unui doctorat, ar fi mai activi public. Ar împărtăși experiențe. Îi provoc deocamdată să ia gălețile de idei bune și să umple net-ul cu ele. Pentru că avem în România cu mult creier. Iar cei mai tineri trebuie să afle și ei asta, să știe unde pot găsi modele.
Avem nevoie de oameni care să înțeleagă, în fiecare domeniu, ce înseamnă să construiești o idee nouă, potrivită pentru știință, fie ea și inexactă. Sigur, când spun o idee nouă, nu spun exclusiv originală.
Spun doar că e nevoie de „idei propulsive” cum zicea Blaga, Lucian Blaga. Ele sunt sigurele capabile să scoată un grup academic, dar mai ales unul profesional, din propria paradigmă și să genereze plus valoare civilizației unei societăți.
Avem nevoie să promovăm idei bune, și nu lideri care spun că „mai citesc și ei”
Vorba unui banc mai vechi, în care un polițist de la rutieră renunță – fără șpagă - să mai amendeze un șofer, după ce află că-l chema Lucian Blaga. Polițistul îi zâmbește, îi returnează carnetul și îi face cu ochiul: Sunteți liber, nicio problemă. Șoferul, mirat, zice: Dar cum, chiar așa? Pot pleca? Știu că am trecut pe roșu. Polițistul îi mai face cu ochiul o dată: Hai, dom’le, că mai citim și noi!
Eh, noi avem nevoie să promovăm idei bune, și nu lideri care spun că „mai citesc și ei”.
La televizor, în online sau în piețe publice, aș vrea să văd mai mulți oameni care să explice pe înțelesul oricui de ce doctorul în științe nu e un individ inadaptat social, cu prea multă carte, care nu știe să conducă o primărie sau orice altă instituție. Aș vrea să mai văd și oameni care înțeleg că doctorul în științe este o persoană care a trecut printr-o experiență uneori foarte relevantă pentru domeniile profesionale de succes din România. Aș vrea să știe că, da, un doctorat te poate schimba ca om și te poate aduce mai aprope de a schimba ceva în societate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pe aia care au furat sa-i bagi la beciul domnesc. Ce spui mataluta aici e asa: himeric, utopic, copilăros, nerealist si seamănă mai mult cu bătutul cu pumnul in piept.
Oricum, felicitări. Sunt curios, de-am bea o bere împreuna si m-as uita in ochii dumitale, as putea citi "dr." in ei?
:)