În Arabia Saudită am fost într-un restaurant cu draperii grele și reguli nerostite. Am simțit cum o simplă cină poate spune povestea unei țări întregi

foto: arhiva personala Raluca Hatmanu

„Mai târziu, femeilor li s-a interzis să cânte, întrucât vocea feminină, ca și părul, era provocatoare din punct de vedere sexual și trebuia să fie ascunsă. (...) Purtarea vălului devenise semnificația simbolică a noului regim”. (Citind Lolita in Teheran, Azar Nafisi, Ed. Polirom, 2018)

Bărbatul e subțire, iar tunica albă, până la pământ, îl face să pară foarte înalt. Are obrajii scobiți, mustața ca Omar Shariff și un chip sever. Din buzunarul de la piept, de altfel singura cochetărie de design pe haina tradițională sobră, se vede capătul unui pix. Semn că e intelectual? Pot doar să speculez. Despre cele două femei care înaintează în urma lui pe culoarul îngust dintre mese nu pot să presupun nimic. Rochiile negre care le acoperă gleznele și vălul tras peste chip nu-mi permit să-mi dau seama dacă sunt tinere sau nu, dacă au părul lung sau scurt, dacă pielea le e arămie ori dacă poarta jeanși pe dedesubt. Ochii, atât cât li se observă prin fanta scobită în material, sunt plecați în pământ. Un chelner plin de solicitudine, cu brațul întins, ghidează trio-ul spre unul dintre separeuri.  

Restaurantul pescăresc, aflat pe Corniche, faleza din Jeddah ce oferă o priveliște frumoasă asupra celei mai înalte fântâni arteziene din lume (peste 300 de metri), funcționează după următorul ritual: la parter, te așteaptă vitrina cu pește proaspăt, creveti, calamari și alte vietăți pescuite din Marea Roșie. Alegi ce vrei să ajungă în farfurie, în ce fel să fie gătit și apoi ești invitat la etaj, unde cina e servită în separeuri care arată precum compartimentele unui tren: o masă, patru scaune, pereți de plexiglas gros prin care nu poți ghici umbrele vecinilor. Singura latură liberă are o draperie grea, pe care poți să o tragi pentru a te bucura de intimitate absolută.

Ospătarii ciocnesc timid în cadrul metalic ce susține draperia de fiecare dată când aduc apă, ceaiuri, peștele întins pe platouri, salatele și doar atunci când din spatele draperiei se aude vocea bărbatului, îndrăznesc să dea la o parte draperia și să intre. Le lasă suficient timp femeilor pentru a-și acoperi chipurile. Apoi, draperia cade la fel de grea. Dincolo de ea, nu se aude decât zăngănitul tacâmurilor. Pe femei le mai zăresc o singură dată înainte de a pleca din restaurant, atunci când ies împreună și se îndreaptă spre toaletă.

Arabia Saudită, una dintre cele mai conservatoare țări islamice, în care drepturile omului sunt încălcate constant după cum reclamă organizațiile internaționale, este o țară a bărbaților. E un stat în care regele are drept de viață și de moarte asupra cetățenilor. Țara nu are un cod penal în sensul clasic, iar pedepsele sunt inspirate din Coran, inclusiv execuții publice prin decapitare și lapidare.

Totuși pare că bate vântul schimbării pentru încă dinainte de pandemie, țara a intrat într-un amplu proces de reformare ce echivalează cu o adevărată revoluție. Artizanul este prințul moștenitor Mohammed bin Salman, al șaptelea fiu al actualului monarh și nepotul celui considerat fondatorul națiunii, Ibn Saud. Pe plan extern, tânărul de 40 de ani a devenit cunoscut la finele lui 2017, când a achiziționat, la o licitație publică, cea mai scumpă pictură din lume - tabloul Salvator Mundi, atribuit lui Leonardo da Vinci - pentru care a plătit nu mai puțin de 450,3 milioane de dolari.

Pe plan intern, absolventul de Drept al Universității din Riad pare a-și fi asumat rolul de „reformatorul țării”. Lui i se datorează mare parte din inițiativele din ultimii ani care au dus la schimbări majore în societatea saudită, reunite sub umbrela Vision2030, un program prin care statul vrea ca economia să nu mai fie dependentă de petrol, ci să dezvolte și alte sectoare, așa cum este turismul. E o schimbare fundamentală, dat fiind că până în 2019 în Arabia Saudită nu se putea călători în scop turistic. Puteai să intri pe teritoriul acestei țări pentru a merge în pelerinaj la Mecca sau Medina (acces permis doar musulmanilor) și doar pentru muncă, Arabia importând masiv forță de muncă din zonele sărace ale Egiptului sau din alte țări africane și asiatice. 

Realist privind lucrurile, în acest moment, Arabia Saudită nu e pregătită să facă turism la nivelul pe care, probabil, îl vizează - având ca modele Dubai, Doha sau Abu Dhabi. La fel ca într-un puzzle, îi lipsesc piese importante din infrastructura de bază. În Jeddah, de exemplu, un oraș de șapte ori cât Bucureștiul, gândit pentru SUV-uri (mai ales mărci asiatice), e destul de complicat să te deplasezi. Liniile de autobuz nu acoperă toate zonele, iar metroul există doar pe hârtie; teoretic, va fi construit până în 2034, când țara va găzdui Campionatul Mondial de Fotbal. 

Dar, fără dubiu, cea mai mare piedică o reprezintă chiar conservatorismul religios. Deși Jeddah e pe malul Mării Roșii, iar soarele e generos tot anul, ca turist nu ai motive să adaugi în bagaj costumul de baie, înotul și plaja sunt interzise cu excepția unor zone special amenajate, izolate de oraș. În plus, petrecăreții care ajung în Arabia Saudită vor fi dezamăgiți să constate că nu au unde să se distreze. Pub-ul e un concept care nu a străpuns granițele acestei țări în care alcoolul este strict interzis. Dacă, de pildă, în Iordania - o altă țară musulmană - turiștii mai găsesc liquor stores prin centru, în Arabia Saudită alcoolul e interzis chiar și la bordul aeronavelor din momentul în care intră în spațiul aerian al țării. E cunoscut cazul de acum câțiva ani al unui britanic stabilit în regat, care a încercat să-și distileze alcool pentru consum propriu și a fost condamnat la câteva sute de bice. 

Conceptul de „ieșit în oraș” în Arabia Saudită este complet diferit față de Europa. Seara, după ce se stinge vipia de peste zi, localnicii ies la plimbare pe Corniche, strada pietonală care se întinde de-a lungul mării pe o lungime de 30 de kilometri. Saudiții se adună în grupuri mai mici sau mai mari: iau cina așezați pe iarbă, beau ceai, mănâncă popcorn, în timp ce copiii aleargă dintr-o parte în alta; la chemarea muezinilor din moschei, unii își întind covorașele de rugăciune și îngenunchează.

Un alt reper pentru „distracție” este Al-Balad, literalmente „orașul”, cartierul de unde a luat naștere și s-a dezvoltat Jeddah. Prin același program Vision2030, autoritățile au alocat milioane de euro pentru consolidarea și renovarea a zeci de case tradiționale cu arhitectură Hijazi și balcoane din lemn, lucrate fin ca o broderie, în stilul numit Roshan. Dacă în timpul zilei, sub soarele năucitor al Arabiei, pe străzile din cartierul istoric vezi doar muncitori urcați pe schele, seara străzile se transformă într-un bazar întortocheat, cu buticuri la care se vând de la covoare colorate și condimente până la dulciuri cu fistic și ceaiuri de trandafir. 

Dincolo de fondurile alocate pentru construcția și reconstrucția țării, programul Vision2030 are și o dimensiune culturală. Una dintre măsurile luate: redeschiderea cinematografelor în 2018, după o restricție veche de peste 35 de ani. Până în 2018, saudiții care își permiteau călătoreau în Bahrain sau Emiratele Arabe pentru a se bucura de experiența unui film la cinema. În prezent, peste 60 de cinematografe sunt deschise în toată țara, iar încasările din bilete depășesc toate statele din jur. Programul cinema-urilor încearcă să țină pasul cu noutățile occidentale, cinefilii pot viziona ultimul film din seria Avatar sau Hamnet. Toate producțiile trec, obligatoriu, printr-un proces de verificare înainte de a ajunge pe marele ecran, pentru că trebuie să respecte valorile morale ale regatului. Prin urmare, nu doar scenele de sex sau nuditate sunt eliminate, ci și un nevinovat sărut. La fel și orice referire la homosexualitate într-un regim care condamnă la moarte persoanele care iubesc „altfel”. 

Dar poate cea mai importantă reforma vizează slăbirea regimului strict impus de poliția religioasă și afirmarea drepturilor femeilor într-o țară în care până în 2018 femeile nu aveau voie să conducă mașini, intrarea separată în casă pentru femei și bărbați nu era ceva neobișnuit, femeile nu aveau voie să părăsească domiciliul fără a fi însoțite de un tutore masculin și doar 5% din populația feminină avea un loc de muncă, unul dintre cele mai mici procente de pe planetă. 

Datele oficiale arată că astăzi una din trei femei muncește în afara casei. Le poți vedea servind în restaurante, în unele magazine din mall-uri, în cafenele sau la ghișeele pentru verificarea vizei pe aeroportul internațional din Jeddah. Există și tururi ghidate realizate exclusiv de femei. Totuși, imagini cu femei înveșmântate în negru din cap până-n picioare însoțite obligatoriu de un bărbat - tată, frate, soț sau fiu - sunt și mai frecvente. În traficul din Jeddah, apariția unei femei la volan e o raritate. Mâncatul pe stradă e un chin pentru tinerele care vor să ia o masă rapidă, pentru că trebuie să-și păstreze burkha pe chip în timp ce își duc mâna către gură pe sub vălul negru. Femeile nu se pot căsători și nu pot divorța după bunul plac, iar cazurile de viol în care victimele sunt cele acuzate de adulter și pedepsite prin biciuire sunt o realitate a vieții cotidiene dacă te naști în Arabia Saudită.

Într-o dimineață deja fierbinte de la primele ore, am văzut un grup de fete de 16-17 ani la o cafenea. Din grupul lor, una singura purta vălul, celelalte având părul descoperit și lăsând vederii bucle sau împletituri întortocheate, chipuri tinere, obraji curați, ochi migdalați și conturați cu negru. Un adevărat concurs neoficial de frumusețe într-o mică cafenea dintr-un oraș pe malul mării, la care participantele erau aproape inconștiente de farmecele lor, antrenate într-o conversație aprinsă, întreruptă când și când de hohote de râs. Aș fi vrut să înțeleg ce-și spuneau, dacă povesteau despre școală, despre vreo carte citită, despre vreun film văzut sau despre băieți, ca orice adolescente obișnuite. Ce preocupări au, ce visuri, ce viitor…

Schimbările sistemice nu se întâmplă peste noapte, dar într-o societate profund discriminatorie, în care vălul ce acoperă chipurile femeilor este simbolul drepturilor limitate pe care le au și, mai ales, al drepturilor pe care nu le au - este cu atât mai greu. Oare cum vor arăta viețile acestor fete în 2030, când implementarea programului Vision2030 va fi ajuns la final? Le vor fi călcat pe urme mamelor și bunicilor lor sau vor fi reușit să-și creeze propriul lor destin? 

foto: arhiva personală Raluca Hatmanu

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp