Nu încape îndoială că toți, fără excepție, ne dorim să fim fericiți. O rețetă a fericirii, însă, este greu de găsit ori de configurat. De prea multe ori și cu prea mare ușurință parcă, ne sunt furnizate rețetare ale fericirii ce cuprind, cu precădere, modele de viață în care bunăstarea materială este considerată cel mai important (uneori chiar singurul) generator de emoții pozitive.
Mediile virtuale sunt invadate de tot felul de binefăcători care ne promit și marea, și sarea. Vorbitorii motivaționali împachetează fericirea într-o prea vulgară... descurcăreală. Suntem invitați și învățați să descurcăm ițele oportunităților spre a reuși ascensiunea pe o (spun ei) incomodă și inaccesibilă scară ierarhică, financiară și socială. Pe de altă parte, în cadrul conferințelor despre fericire, psihologii ne recomandă starea de bine, pe care, în mod similar, chiar dacă nu atât de vulgar, o identifică cu... reușita. Spre deziluzia noastră, ne pomenim la baza aceleiași scări ierarhice, pe care suntem invitați să urcăm. Doar că, în opinia acestor din urmă specialiști, nu mai e nevoie să descurcăm ițe, nici să căutăm oportunități la tot pasul. Trebuie doar să urmăm niște reguli sociale clare și... sănătoase.
Chiar așa! Era să uit. Mai sunt și nutriționiștii, care îți livrează fericirea împachetată în... sănătate. Un alt tip de reușită, cu o valoarea intrinsecă, menită să te țină cât mai mult în viață. Ce folos are, însă, viața lungă, dacă în ea reușita psihologilor nu își găsește locul? Și ce folos are reușita psihologilor, dacă ea nu generează abundența vorbitorilor motivaționali?
Iată-ne, așadar, prinși în ceea ce aș putea numi, fără să greșesc, cercul vicios al unei intangibile fericiri. Muncim cu sârg, cât e ziulica de lungă, urcăm domol, dar sigur, pe scara profesională și socială, ne căsătorim cu partenerul mult visat, facem doi sau trei copii, îi creștem atent, ba chiar riguros, achiziționăm o casă pe două niveluri și un autoturism modern, ne permitem anual un concediu exotic. Pe scurt și pe limba psihologilor, avem parte de reușite. Prin muncă și seriozitate. Iar apoi, la apogeul vârstei, ajungem la un nivel de bunăstare mai mult decât mulțumitor. Pe limba vorbitorilor motivaționali, ne descurcăm. Trăim din plin emoțiile pozitive în care am intuit că s-ar putea ascunde fericirea. Însă observăm, cu oarecare dezamăgire, că, în toate aceste etape, de fiecare dată când am dobândit ceva, am pierdut altceva. Dacă ne-am dedicat aproape complet carierei profesionale, ne-am îndepărtat fără să realizăm cum și când de familie. Dacă am petrecut prea mult timp alături de membrii familiei, am ratat ireversibil unele succese profesionale.
Apoi ne împotmolim în paradoxuri. Prea multe bunuri materiale ne-au făcut să ne dorim și mai multe bunuri materiale. Am ajuns, fără să înțelegem prea bine de ce, la un soi de preaplin emoțional care ne-a sufocat orice urmă de mulțumire și recunoștință. Prea multe vacanțe ne-au scârbit de însăși ideea de vacanță. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, recunoaștem că emoțiile pozitive pe care le-am trăit de fiecare dată au fost, în cele din urmă, inconsistente, alunecoase, friabile. Au fost sufocate imediat de griji noi, de vise noi, de promisiuni noi. De regrete și de speranțe. Iar dacă nu ne oprim din a căuta această mereu apropiată și mereu îndepărtată fericire, ne vom regăsi, spre finalul vieții, atât de arși pe dinăuntru, încât nici o emoție nu va mai avea rezonanță în noi.
Și-atunci, ne întrebăm, pe bună dreptate, este fericirea tangibilă? Iar dacă răspunsul este pozitiv, despre ce fel de fericire este vorba? Căci fericirea despre care oamenii vorbesc, în general, nu are consistența unei fericiri, ci pare mai degrabă o nefericire care interpretează, nefiresc de atrăgător, rolul fericirii.
La începutul acestei luni de mai, în cadrul unei excursii organizate în Israel, am vizitat și eu, împreună cu un grup de pelerini, locul numit Muntele Fericirilor. Este vorba chiar despre colina aflată în apropiere de localitate Capernaum, pe malul nord-vestic al Mării Galileei. Vizita aceasta a reprezentat, cel puțin pentru mine, o ocazie unică de a medita la înțelesul pe care îl are fericirea. Am realizat atunci, în primul și în primul rând, că nici unul dintre vorbitorii care o promit, că sunt ei psihologi, medici, filosofi, nutriționiști sau mai știu eu ce, nu se referă, în demersul lor argumentativ, la fericirile rostite de personajul Isus. Poate și fiindcă discursul acestuia debutează cu o afirmație cel puțin controversată. Anume, că sărăcia cu duhul – în mentalul nostru, sărăcia cu duhul este echivalentul unui retard mintal – este una dintre primele condiții ale fericirii. Firește, nimeni nu și-ar dori o astfel de fericire. Cu atât mai puțin cei care înțeleg prin fericire un mănunchi de emoții pozitive stârnit de bunăstare și succes.
Alte traduceri însă pomenesc despre o sărăcie în duh, iar interpretarea acestei expresii, după ce e trecută prin filtrul unor texte biblice precum Psalmul 51, nu se referă la un retard mintal, ci la o recunoaștere a neputinței omului în fața destinului pentru care a fost hărăzit, acela de a fi cu-adevărat fericit. De altfel, succesiunea de fericiri pe care Isus le enumeră și care par să se înlănțuie, ca într-un cerc de condiționări și consecințe, vine în sprijinul afirmației mele. Cel sărac în duh este cel care va fi mângâiat, căci numai cel care își recunoaște neputința este receptiv la alinare sau la mângâiere. Iar alinarea sau mângâierea se convertesc, fără doar și poate, în blândețe. Și din blândețe purcede neprihănirea, care atrage după sine mila, curăția și pacea. Iată o stare pe care oamenii tind să o blameze, nu pentru că nu li s-ar părea importantă, ci pentru că o consideră nefirească. De ce spun asta? Fiindcă omul a crezut dintotdeauna că este suficient de puternic încât să-și câștige fericirea de unul singur, fără ajutorul celorlalți.
Intenția mea nu este aceea de a spiritualiza fericirea, deși contextul mă împinge exact într-acolo. Nu pot însă să nu observ capcana pe care ne-o întindem singuri atunci când alergăm după ea, după fericire. O căutăm întotdeauna acolo unde nu a fost și nu va fi niciodată: în lucrurile mărunte, care ni se scurg printre degete, în grade și funcții, care ne pot fi retrase oricând, în prejudecăți care ne pot fi destrămate, în alegeri proaste și realizate în grabă. În reușite meteorice, în iluzoria bunăstare materială, în teribil de scurtele trăiri emoționale. De fapt, într-o tangibilă nefericire camuflată, viclean și atrăgător, în fericire.
Acolo, pe Muntele Fericirilor, privind către azurul Mării Galileei, m-am dumirit cu privire la ce înseamnă să îți conștientizezi neputința, vulnerabilitatea, umanitatea. Toate acestea nu te fac slab sau nefericit. Dimpotrivă! Doar așa pricepi că fericirea nu este un câștig, nici o ascensiune, nu este un merit sau un statut, ci este o stare de neputință pe care o percepi ca pe o dependență față de cei lângă care trăiești. Față de cei care îți pot oferi alinare, față de cei pentru care poți nutri milă. Față de cei cu care poți fi blând, și față de cei în relație cu care îți poți exprima neprihănirea. Față de cei pe care îi iubești și care, la rândul lor, îți pot oferi iubirea lor. Isus a avut dreptate. Fericirea nu poate fi înțeleasă în afara acestei palete de relaționări care poate fi subsumată noțiunii de PACE. În cele din urmă, fericirea este chiar această PACE pe care o ai cu ceilalți, pe care o ai cu tine, și, nu în ultimul rând, ba chiar în primul rând, ca sursă a păcii înseși, pe care o ai cu Cel care te-a creat, cu Dumnezeu.
Ce lucru ciudat, nu-i așa? Doar recunoașterea neputinței face posibilă... fericirea. Cel puțin fericirea de pe Muntele Fericirilor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.