Atlas și om. Vizionarea acestor imagini are ceva răvășitor pentru orice ființă umană din carne și oase

Elon Musk avea 15 ani când, în urma unei crize existențiale, a început să devoreze biblioteci întregi cu lucrări de filosofie și texte religioase, în căutarea unui răspuns. Nu orice răspuns. Răspunsul la cea mai incomodă întrebare: care este sensul acestei vieți ? Bătrânii filosofi ai umanității i-au trecut prin filtrul minții, de la stoici, la etica lui Spinoza și de la Nietzche, la Schopenhauer. Poate, aplecat peste rândurile următoare, s-a lăsat un pic învins de un sens de exasperantă neputință : „rasa umană se prezintă ca niște păpuși care sunt puse în mișcare de un mecanism intern…aceste păpuși nu sunt activate din exterior, ci fiecare dintre ele poartă în ele mecanismul din care rezultă mișcarea. Aceasta este voința de a trăi manifestându-se ca un mecanism neobosit, ca un impuls irațional care nu are temei suficient în lumea exterioară ” [1]. Nefiind prea mult ajutat nici de Schopenhauer și nici de Nietzche cu aforismele lor de multe ori deprimante, Musk a găsit răspunsurile într-un roman de space-comedy „The hitchhiker’s guide to the galaxy” [2]. Unul din îndemnurile pe care nu le uită nici azi este simplu: „Don’t panic” . 

La mulți ani după, Elon Musk conduce unul dintre cele mai mari imperii tehnologice perturbatoare, cu implicații în modul în care vom consuma energie în viitor, ce tip de mașini vom conduce, cum vom aborda explorarea spațiului și, în definitiv cum va arăta noul sens al umanității postmoderne.

Ca să facă asta, a trebuit să lupte și luptă în continuare cu inerția industriilor conservatoare și pasiunile tari împinse spre protejarea grupurilor de interese ale modului actual de a face lucrurile și în definitiv de a face bani din vânzările de masă.

Atlas se ridică pe cele două picioare ale sale, începe să se deplaseze prin cameră, ajunge la ușă, o deschide, apoi se plimbă prin pădure, pe un teren accidentat. Avansează poticnindu-se, ca un bețiv, în mișcări aproape comice. Mai apoi, ridică cutii grele de la sol și le depozitează pe rafturi, disciplinat. Cineva îl atacă din spate cu o bară de fier. Lovit, se prăbușește la pământ, însă se ridică apoi fără probleme în poziția inițială. Atlas nu este un om. Atlas este un robot, ultimul proiect al Boston Dynamics, aripa tehnologiilor avansate de la Google. Vizionarea acestor imagini are ceva răvășitor pentru orice ființă umană în carne și oase. Necunoscutul are întotdeauna acest efect, însă necunoscutul familiar, care îți bate la ușă și o și deschide produce o emoție vie, un pic stranie. Pentru unii, această emoție este înfășurată în frică, sub imperiul filmelor științifico-fantastice unde armatele de roboți înarmați cu o proto-conștiință calcă în picioare umanitatea văzută ca inamic de specie. 

Iar frica aceasta nu s-a manifestat niciodată mai clar decât în multiplele avertismente despre ce poate să cauzeze o armată de roboți folosiți la scară largă. Cel mai deplâns efect pare să fie pierderea slujbelor pentru muncitorii în carne și oase. Forumul economic de la Davos a publicat un raport, intitulat „A patra revoluție industrială”, care conduce firul gândirii spre tensiunea între muncitori și mașini și modul în care piața muncii va fi perturbată de utilizarea tot mai radicală a roboților cu consecințe grave asupra șomajului, creșterii economice și inegalităților de venit. În timp ce progresul noilor tehnologii este în măsură să pună întrebări legitime despre modul în care umanitatea se va adapta la aceste noi paradigme, există un suflu neomarxist în această opoziție brută față de progresul tehnologic care pur și simplu nu vrea să moară. La aproape două secole de când Karl Marx și tumultul sau filosofic-revoluționar ridicau redutele comunismului în inima capitalismului, ideile sale continuă să fie mai vii ca niciodată, și la fel de false în fond.

Există un întreg capitol în Das Kapital dedicat opoziției inexorabile între muncitor și mașină, văzută ca unealtă supremă a capitalismului prin care munca umană este strivită sub șenilele fără suflet ale mașinilor: „instrumentul muncii, când ia forma unei mașini, devine imediat un concurent al muncitorului însuși. Autoexpansiunea capitalului cu ajutorul mașinilor este deci direct proporțională cu numărul muncitorior ale căror venituri au fost distruse de chiar existența acelei mașini”. Iar consecințele, în textul lui Marx, sunt apocaliptice pentru grupurile de muncitori care deodată se găsesc fără o relevanță socială, munca lor de generații fiind acum inutilă pentru că produsele respective sunt făcute mai eficient în alt mod. În esență, pentru Marx acesta este unul din relele capitalismului (pe lângă furtul plusvalorii) și unul din motivele prin care, urmând dialectica sa istorică, capitalismul se va prăbuși sub propriile forțe de distrugere internă. 

Vom putea reproduce mișcările umane, chiar până la imperfecțiune, dar ochii de sticlă ai roboților vor rămâne morți așa cum sunt ochii cadaverici ai figurinelor de ceară. Între roboți și oameni va rămâne întotdeauna acea limită de conștientizare inexplicabilă, ai cărei proprietari suntem și pe care doar noi o putem utiliza. Acest job nu ni-l poate fura nimeni și asta este o concluzie plină de optimism.

Capitalismul nu s-a prăbușit nici până în ziua de astăzi, însă valurile de progrese tehnologice au făcut viața mai ușoară pentru miliarde de oameni. Iar acest lucru s-a făcut prin ceea ce Schumpeter numea „mutații tehnologice”, în esență seria de „distrugeri creatoare” prin care industriile și tehnologiile vechi sunt înlocuite cu industrii și tehnologii noi. E un dans care se întâmplă de la începuturile umanității, de când uneltele de lemn au fost înlocuite cu cele de piatră, și cele de piatră cu cele de bronz. Nu există deci niciun motiv întemeiat să considerăm că robotizarea industrială la scară largă ar duce la o apocalipsă pe piața muncii. Din contră, produsele vor fi mai ieftine, iar forța de muncă umană, care va rămâne în continuare o resursă rară va fi direcționată către utilizări alternative mai valoroase.

Altfel, robotizarea nu se face de pe o zi pe alta. Niciodată progresele nu s-au făcut așa. Edison rămâne în istorie pentru invențiile sale, însă puțină lume știe în ce condiții s-au realizat aceste invenții. Nu a fost un moment „evrika” prin care autorul invenției a făcut trecerea rapidă de la noninvenție la invenție, ci a durat ani de muncă și cercetări, eșecuri și mici pași înainte, în care Edison a lucrat cu specialiști din multiple domenii și a trecut nenumarate trial-and-errors. La fel cum se întâmplă și acum cu robotul Atlas, care este rezultatul unui lung șir de descoperiri incrementale și care la rândul sau este un pas spre alte descoperiri care vor lua timp.

Apoi, în evaluarea viitorului, oamenii au de multe ori tendința să ia ca punct de plecare prezentul pentru o extrapolare nerealistă. Dacă ne uităm la predicțiile de acum 70-80 de ani, astăzi am fi trebuit să fim toți îmbrăcați în costume strălucitoare și să mâncăm pilule care să conțină necesarul nutritiv al unei întregi mese tradiționale. În schimb, folosim foarte multe din vechile tehnologii, ne încălțăm cu pantofi din piele, mergem la restaurante unde se servește vin care nu diferă prea mult de cel produs acum 2000 de ani, scriem cu degetele pe tablete așa cum făceau babilonienii acum mii de ani [3]. Există un înalt refugiu de conservatorism în fiecare dintre noi care funcționează ca o contrapondere la orice exces de modernitate. În plus, cele mai avansate progrese continuă să se facă în media digitală, telecomunicații, soft și modul în care comunicăm online. Imaginea cu Mark Zuckerberg plimbându-se cu pieptul înainte prin marea de jurnaliști echipați cu ochelari de realitate virtuală este grăitoare în acest sens. În alte domenii însă, mult mai importante, progresele sunt încă așteptate : în medicină, în explorarea spațiului, în ecologie, în educație, în energie. Adică în domeniile cu adevărat esențiale pentru umanitate. 

Robotizarea la scară largă, când se va întâmpla, nu trebuie privită ca un blestem, ci ca pe o oportunitate. Slujbe actuale se vor pierde, dar se vor crea altele, pe măsură ce noi domenii de activitate și explorare se vor deschide spiritului și posibilității umane. Munca brută va fi din ce în ce mai mult înlocuită cu munca creativă, iar oamenii vor avea mai mult timp liber pentru a-și privi în ochi propria umanitate. Poate aici e adevărată problemă, adevărata frică. Ce vom face cu timpul liber? Obișnuit să muncească, închis în rutina muncii văzută ca parte indestructibilă a umanității (Freud), omul poate experimenta pierderea conceptului de muncă ca o pierdere a sensului vieții. Miliarde de oameni au inscrustate în creier canalele neuronale ale rutinei automatizante a muncii, de la 9 la 5, iar pierdera acestei rutine provoacă un gol existențial și o opoziție naturală. Într-un fel, suntem cu toții păpușile lui Schopenhauer, animate de acel mecanism intern și ne e frică de ce se întâmplă când se oprește cheița și începe viața.

Dar Atlas nu e doar un robot industrial care înlocuiește muncitorul din hală și îl ajută să scape de durerile de spate date de ridicatul de cutii. El este de asemenea și simbolul impulsului uman de a găsi, sau în lipsă, de a crea o ființă cu care să-și petreacă singurătatea cosmică. O ființă dotată cu conștiință care să mulțumească impulsul demiurgic al ființei umane. Inteligența artificială și momentul în care roboții vor căpăta conștiință proprie este însă un eveniment fantezist, aflat undeva departe pe scara imaginației, între zombi și aliens. Dar asta nu înseamnă că încercările umanități se vor opri. Încercarea de modelare a obiectelor inanimate de a copia trăsăturile umane fundamentale este în primul rând o stare de uimire continuă față de propria umanitate. Nici până astăzi conștiința nu este pe deplin cunoscută, de unde a apărut și ce înseamnă de fapt. Cu atât mai puțin putem imagina transferul acesteia în corpul unui robot cu brațe din oțel. Numai faptul că Atlas se poate deplasa biped este de o covârșitoare deficultate tehnică, pentru că mimarea echilibrului uman, dependent de o simulare continuă a situării spațiale pe care creierul nostru o face nu a putut fi modelată pentru Atlas decât după ani întregi de programare, creare de algoritmi deosebit de complecsi al căror rezultat final este împleticeala aceea bahică de pe terenul accidentat. În mod straniu și paradoxal, comicăria situației este mult mai umană pentru că evocă în mintea privitorului imperfecțiunea, care e o trăsătură eminamente umană.

Numai faptul că Atlas se poate deplasa biped este de o covârșitoare deficultate tehnică, pentru că mimarea echilibrului uman, dependent de o simulare continuă a situării spațiale pe care creierul nostru o face, nu a putut fi modelată pentru Atlas decât după ani întregi de programare, creare de algoritmi deosebit de complecsi al căror rezultat final este împleticeala aceea bahică de pe terenul accidentat.

Cu toată râvna noastră metafizică, nu vom putea induce conștiință obiectelor inanimate. Vom putea reproduce mișcările umane, chiar până la imperfecțiune, dar ochii de sticlă ai roboților vor rămâne morți așa cum sunt ochii cadaverici ai figurinelor de ceară. Între roboți și oameni va rămâne întotdeauna acea limită de conștientizare inexplicabilă, ai cărei proprietari suntem și pe care doar noi o putem utiliza. Acest job nu ni-l poate fura nimeni și asta este o concluzie plină de optimism.

Creierele noastre aleg să trăiască viziunea de viață pe care o credem și contează atitudinea față de această schimbare. Așa cum Elon Musk, căutând răspunsul pentru sensul vieții, l-a găsit după ce și-a schimbat atitudinea încinsă în negativismul filosofic, fiecare dintre noi poate privi viitorul pe care îl dorește, cu speranță. Fără panică. Roboții, precursori a unei productivități care va reduce timpul de muncă și va ieftini și cele mai scumpe produse, sunt doar unelte pe care tot noi oamenii le-am creat și care ne ajută să decantăm ceea ce ne face cu adevărat umani față de ceea ce putem delega roboților. Și va există întotdeauna această diferență, doar că acum ea va deveni mai clară și ne va oferi timpul liber să încercăm răspunsuri pe care muncitorii lui Marx, adânciți în luptă existențială, nici măcar nu bănuiau că există. 

[1] Arthur Schopenhauer - Lumea ca vointa si reprezentare

[2] Douglas Adams – The Hitchhikers Guide to the galaxy

[3] Nicholas Taleb – Antifragilitate

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp