La începutul lui februarie, Grațian Mihăilescu, un tânăr din Reșița, și-a făcut bagajul pentru plecarea în Bangladesh. Bunuri personale: hainele de pe el. Bagaj: 40 de kilograme de cărți de donat, două laptopuri de dat, șase mingi de bucurat copiii. Sufletul: plin.
La capătul călătoriei sale, a găsit o comunitate săracă dintr-un sat de la capătul Pământului. O comunitate căreia Grațian a reușit, împreună cu câțiva prieteni, să îi întredeschidă o poartă spre lume, inaugurând acolo, pe 15 februarie, o bibliotecă.
Este prima bibliotecă din Bangladesh, construită în mediul rural cu bani privați, spune tânărul. Bani privați proveniți din România.
În 2011, Grațian Mihăilescu se afla în Italia, la un master la care studia dezvoltarea locală, împreună cu alți studenți din Europa, Asia, Africa și America de Sud. „Eram oameni proveniți din 23 de culturi complet diferite și interesant este că am reușit timp de 18 luni să construim lucruri împreună. Tocmai asta este frumusețea, că poți construi global lucruri durabile, pornind de la o perspectivă locală”, povestește el. Acolo l-a întâlnit pe Sayed, un tânăr din Bangladesh, care până atunci nu mai ieșise niciodată din țara lui. La început, barierele culturale erau imense, de parcă Sayed ar fi venit din altă lume, într-o civilizație complet necunoscută. Și într-un fel așa era.
„El nu a avut contact cu Occidentul până când a ajuns în programul ăsta, era total rupt de civilizația vestică, nu știa ce înseamnă Tom și Jerry, cine e Arnold Schwarzenegger, nu înțelegea clișeele noastre occidentale. Și îmi povestea totul din perspectiva lui, de om care nu face parte din civilizația asta și îmi zicea: la noi valorile umane sunt mai importante, familiile sunt mai unite, oamenii sunt mai apropiați. Am discutat foarte mult, în timpul petrecut în Italia, și ne-am apropiat foarte mult, deși diferențele culturale erau atât de mari”, își amintește Grațian Mihăilescu.
Sayed i-a spus că vrea să se întoarcă în Bangladesh și să facă ceva pentru țara lui, unde rata analfabetismului se apropie de 60%. Visul său era să construiască o bibliotecă în satul său, din regiunea Sathkira, aflată în sud-vestul Bangladeshului pentru a le da oamenilor o șansă la educație.
„Sayed s-a născut într-un sat și este exemplul cel mai bun de ce poate face școala din tine, în sensul că acum este urban planner într-un oraș mare al Bangladesh-ului. A pornit de jos și, dacă e greu să te ridici la noi în Vest, e aproape imposibil să te ridici acolo pentru că nu ai resursele necesare. În copilărie mergea pe jos kilometri întregi pentru a ajunge la școală”, povestește tânărul. I-a promis lui Sayed că va face tot ce îi stă în putință pentru a-l ajuta să construiască biblioteca. Când a ajuns în țară a început să dea, telefoane și mailuri și a creat o inițiativă, Bănățeni pentru Asia, în încercarea de a obține fondurile necesare construirii bibliotecii. Părea o misiune imposibilă, însă Grațian Mihăilescu (foto stânga) nu a renunțat.
A mers până la capăt pe un drum care putea în orice moment să se închidă și a reușit să le deschidă unor oameni rupți de lume o nouă perspectivă asupra vieții. Și-a dat seama de acest lucru când a ajuns în Bangladesh la inaugurarea bibliotecii Masud Parves. „În Bangladesh am întâlnit doar trei străini. Când ne vedeau pe stradă, oamenii veneau să ne atingă. Imaginați-vă ce univers le deschide o carte. Am văzut bătrâni care deschideau cu bucurie atlasele pe care le-am adus și erau fascinați de imagini”, povestește tânărul. Împreună cu prietenii săi a lăsat în Bangladesh câteva zeci de kilograme de cărți, cinci laptopuri, șase mingi și o rază de speranță.
„Am umflat o minge și au venit în jurul meu 20 de copii. Este incredibil câtă bucurie am văzut în ochii lor”, spune Grațian Mihăilescu. Biblioteca construită în Bangladesh cu bani românești este un spațiu socio-cultural, în care se fac cursuri de engleză și de calculator, se studiază noțiuni de antreprenoriat în agricultură, se socializează. „Acești tineri au șansa de a trăi altfel decât ceilalți dinaintea lor”, crede Grațian. La plecare, i-a lăsat lui Sayed smartphone-ul său ca să îi poată face fotografii surprinse în timpul activităților din bibliotecă și să poată posta imaginile pe Facebook.
EduCab: programul care aduce bibliotecile în viața oamenilor din mediul rural
Ceea ce poate fi descris astăzi ca un proiect de succes a fost un vis care nu s-ar fi materializat, poate, niciodată, dacă Sayed nu l-ar fi întâlnit pe Grațian, iar Grațian nu l-ar fi întâlnit la rândul său pe Mihai Lupu. Acesta din urmă avea un proiect similar în Nepal, derulat printr-un program, EduCab (Education Capacity Building in Rural Areas), care își propune să transforme bibliotecile de țară în spații socio-culturale, în care oamenii să își dezvolte abilitățile care îi pot ajuta să aibă o viață mai bună.
„Programul este realizat în parteneriat cu Biblioteca Națională, iar în România sunt deja incluse peste 600 de biblioteci în el. Au făcut o selecție de cărți, le-au donat, au început să facă cursuri de handmade în Dâmbovița, au început să facă proiecții de scurtmetraje, sunt în negocieri cu oameni care să facă public speaking sau să țină cursuri de comunicare non-verbală, prin teatru. Ideea este ca spațiile respective din mediul rural să nu mai fie niște spații prăfuite, unde nu se întâmplă nimic, unde nimeni nu e atras să vină și să citească”, spune Grațian Mihăilescu, care a inclus biblioteca din Bangladesh în proiectul EduCab.
Cu ajutorul lui Alice Nicolae, o tânără care se ocupă de organizarea de evenimente caritabile, acesta a reușit să strângă, în luna decembrie, aproape 1.000 de euro, bani care au fost folosiți pentru definitivarea construcției bibliotecii Masud Parves din Bangladesh.
Pe cinci februarie, Grațian Mihăilescu și alți câțiva prieteni implicați în proiectul EduCab au plecat spre Bangladesh pentru inaugurarea bibliotecii. Fiecare a luat cu el doar câteva haine, iar în loc de bagaje au zeci de kilograme de cărți în engleză și laptopuri pe care să le doneze. S-au oprit mai înainte în Nepal (foto), unde au lăsat o parte din cărți, pentru a vedea cum pot dezvolta proiectul EduCab acolo, iar apoi au plecat spre Bangladesh.
Pentru a-și finanța costurile călătoriei, Grațian Mihăilescu a început o campanie de crowdfunding. „Pentru orice bănuț donat, voi întoarce un serviciu înapoi, fie că e vorba de o postare pe blogul personal sau cadouri - produse handmade tradiționale sau articole de artizanat specifice Asiei de Sud Est. Donațiile au fost de 20, 35 și 50 de dolari”, spune acesta.
În urmă cu câteva zile, Grațian Mihăilescu s-a întors acasă, însă Mihai Lupu și-a continuat drumul spre Vietnam, unde vrea să extindă programul EduCab. Un program făcut de câțiva tineri români care cred că puterea cărților poate schimba lumea.
Reîntors în țară după deschiderea bibliotecii de la capătul lumii, Grațian Mihăilescu își amintește cum arătau lucrurile în urmă cu doar câțiva ani, înainte de EduCab, înainte să reușească să strângă primele fonduri. „Astăzi totul are sens. Dar imaginați-vă cum au stat lucrurile când am venit în 2011 în țară și am spus că eu vreau să strâng bani ca să fac o bibliotecă în Bangladesh.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Asemenea tineri imi redau speranta in puterea spiritului.
În 2014 am fost în Asia de sud-est, iar în Malaezia am ajuns și pe Insula Mabul. A fost o întâmplare pentru că scopul meu era să fac scufundări în zona Sipadan, considerat un Rai al scufundătorilor. Insula Mabul este o insulă a contrastelor: are un hotel de lux, iar locuitorii ei aparțin celor două sate: bachau și suluk. Toți sunt pescari și au trăit vreme bună în bărci, pe apă. Și în prezent tot cu pescuitul se ocupă, atlfel n-ar avea ce să mănânce. Sunt oameni fără identitate, mulți dintre ei plecați din Filipine pentru o viață mai bună, dar în lipsa actelor nu sunt recunoscuți nici de statul malaezian. Nu au nicio perspectivă.
Cei din satul bachau sunt săraci, atât de săraci de nici nu au după ce bea apă: nu au curent electric, nu au dispensar și nici acces la doctor, nu au școală, iar casele lor sunt, de fapt, niște barăci din lemn, în forme neregulate, cu una-două încăperi. Nu au nimic!
Cei din satul suluk sunt ceva mai bogați, au electricitate și o școală. E finanțată de Stanley, om de afaceri, care provine dintr-o familie bogată. Când a venit cu afaceri pe insulă, în urmă cu 8 ani și l-a vazut pe Ali (care acum e profesor la școală) învățând câțiva copii să citească, sub o casă (n.a. toate casele malaeziene, sunt așezate pe bârne, la o înălțime de sol cam de 1,5-1,8m) a fost curios să afle mai multe despre el și de ce sunt lucrurile astfel?
Și a aflat că nu există școală. Așa că a înființat-o în 2011. „School of hope”. Ali este tot refugiat din Filipine, unde fusese o perioadă învățător. Acolo avea școală, aici însă nu. Așa că Stanley a avut motivul suficient pentru-a construi un loc special. De atunci, mulți dintre copiii suluk merg la școală. Dar ei n-au nicio perspectivă, în lipsa identității.
Învață la un loc mai multe vârste, pentru că Ali este singurul învățător. Materialele școlare sunt donate. Orele se țin seara pentru că atunci nu mai este atât de cald afară, dar și pentru că cei mici sunt obosiți și stau mai mult într-un loc.
I-am vizitat într-o seară și am fost fără cuvinte.
Despre cei de pe Insula Mabul puteți citi aici: http://www.mazy.ro/mabul-insula-celor-ce-nu-exista-partea-a-ii-a/
Mobilizati-i si pe altii daca nu o fac singuri!
Poate articolul acesta va mobiliza mai multi tineri sa se aproprie de cei singuri si saraci, oriunde ar fi ei.