Foto: Levente Tofan/Inquam Photos
Luni, după Sfântul Ion, adică la începutul efectiv al anului centenar, trei partide maghiare din România, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, Partidul Civic Maghiar și Partidul Popular Maghiar din Transilvania, au adoptat o rezoluție comună în care se susțin răspicat cererile comunității pe care amintitele formațiuni politice pretind că o reprezintă: autonomie regională pentru Ținutul Secuiesc, autonomie administrativă pentru regiunea Partium în care locuiește o treime din populația maghiară de la noi și autonomie culturală pentru toți maghiarii din România. Reprezentanții partidelor maghiare susțin că, în felul acesta, comunitatea maghiară propune majorității un dialog onest și fără ascunzișuri, menit să celebreze suta de ani de unitate a României și să legitimeze un nou început al relațiilor dintre minoritate și majoritate.
Doar firile infinit de sofisticate ar înțelege cum ar putea începe sărbătorirea sinceră a unei nunți de diamant cu un mic, dar strașnic partaj matinal, cum, pe drumul spre chermeza comună, alaiul s-ar abate scurt și pe la un notariat pentru o apetisantă, stimulatoare ieșire din indiviziune. Mărturisesc că eu unul nu am acces la o atât de abisală logică bipolară. Înțeleg mai degrabă altceva judecând după toate semnele din realitatea imediată, altceva care are coerența teribilă a unui mare și nerușinat sofism politicianist.
E demn de remarcat faptul că oferta atât de generoasă și de zorită adresată majorității aliniază toate formațiunile politice ale etnicilor maghiari din România. Rezoluția asumată în bloc transmite un mesaj de unitate ideatică atât de rară pe plaiurile mioritice. E un fel de-a zice că, indiferent de orientarea politică a respectivelor formațiuni, ele au căzut de acord să se facă ecou al unei singure voci, anume al vocii comunității maghiare, care cere autonomie. Dacă-i asculți pe respectivii politicieni, ai fi, poate, tentat să crezi că între ei și comunitatea în numele căreia vorbesc există o legătură indestructibilă, o solidaritate de natură consubstanțială, o unitate, după o vorbă celebră, de soliditatea granitului. Apoi, dacă îți abați puțin atenția de la contextul acestei apăsate coeziuni la conținutul rezoluției, perplexitatea ta de majoritar riscă să capete accente de panică : nu-mi aduc aminte ca până luni, o formațiune politică maghiară să ceară explicit „autonomie regională” pentru Ținutul Secuiesc, sintagmă echivalată un paragraf mai jos în document cu autonomia teritorială.
Afli apoi că politicienii maghiari sunt experți în toate formele de autonomie posibile, din care textul rezoluției numește explicit și autonomia administrativă, și pe cea culturală. Te găsești dinaintea unei liste de cereri maximale, apodictice, nenegociabile. E județul Trei Scaune sau nimic. Ai impresia că trebuie să te convertești la doctrina predestinării ca să reziști unor cerințe de masivitatea limpede a celor pe care tocmai le-ai citit. Desigur, finis coronat opus. Contextul de mare antantă în care e adoptată rezoluția și conținutul ei maximalist contribuie hotărâtor la tonul general al acestui gest politic: planează asupra întregii rezoluții o umbră de ultimatum care e în deplină contradicție cu afirmația despre bunele relații dintre majoritate și minoritate care se vor instala după împlinirea amintitelor deziderate. E foarte greu de mascat cearcănul apocaliptic al acestei retorici de divorț cu două vrâste bilingve și o asigurare de bună înțelegere. Dimpotrivă, mesajul e-n clocot, debordează sub presiunea momentului, a clipei adevărului care se cere rostit în piața publică, desigur pe-aceleași coarde-ncinse ca acum o sută șaptezeci de ani: Itt az idő, most vagy soha!
Dacă-ți va fi rămas fie și o fărâmă de rațiune, vei căuta să înțelegi resorturile teribilei comoții prin care tocmai ai trecut și să vezi adevărul în față. O să mergi în inima comunității maghiare, în fostul județ Trei Scaune și o să dai, într-adevăr, de sărăcie, de drumuri jalnice, de șomaj masiv, de oameni istoviți de grija de multe. În ciuda hărniciei lor, a seriozității lor, a corectitudinii lor. O să dai peste un exod în masă spre Occident, peste oameni al căror unic țel este să scape de lipsa de perspective de acasă. În ciuda priceperii lor și a umorului lor. O să dai peste tineri care, alegând să rămână, sfârșesc într-un blocaj total, scufundați în spatele unor ziduri mirabile. În ciuda mobilității lor native și a simțului lor înnăscut de libertate. O să dai de părinți disperați că fiii și fiicele lor nu se pot descurca deloc, dar absolut deloc, în limba majoritarilor și asta nu din reaua lor voință, ci din inconștiența mai-marilor lor care le-au pus pe fugă profesorii de limba română, dându-le iluzia că limba maternă le va fi de ajuns.
Abia atunci o să înțelegi că rezoluția belicoasă de luni nu ți se adresează ție, majoritar fără habar, ci turmei pierdute de cinismul, relele practici, indiferența, nevrednicia celor care i se pretind păstori. Alegătorul maghiar din Ardeal se simte la fel de spoliat, de batjocorit, de înșelat, de smintit de conaționalii săi care-i cer votul precum se simte alegătorul român de oriunde din această țară tâlhărit, umilit, dus cu preșul și înnebunit de aleșii lui tolăniți, majoritar, în Parlament. Și nu cred să existe minte limpede în locurile în care trăim care să nu înțeleagă că în poporul acesta votant, român și maghiar deopotrivă, atât de chinuit, mai pâlpâie, ca garanție a umanității sale ultime, speranța. Păcatul major al politicienilor de aceeași specie morală, români și maghiari deopotrivă, este că nu au absolut nici o reținere să se folosească în modul cel mai josnic de speranța oamenilor, de penetraliile umanității lor. Și unora și altora li se vinde, din patru în patru ani, iluzia dealurilor de caș, de brânză, de slănină. Unora direct, la găleată, altora, indirect, sub drapel autonomist.
Dovada din urmă, cea mai groasă, dacă până acum am fost cumva orbi, am primit-o luna trecută, când parlamentari majoritari, români și maghiari, lucrau cu un zel nebun la punerea pe butuci (că numai ăștia au mai rămas) a legii din țara aceasta. Și nu a unei legi particulare, ci a unor principii de drept fără de care nu putem trăi onorabil nici unii, nici alții. Până când ne vom da legate pe nimic speranțele acestor farseuri, nu avem decât să ne așteptăm la îngrășarea celor mai hidoase metehne din sufletele noastre.
Lupta adevărată se dă pentru autonomia speranței noastre.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cine are de castigat din toata zarva creata? Eu zic ca mai multi:
- Acei politicieni maghiari din Ardeal care se stiu vizati de justitia romana primesc un argument pe care sa il invoce, dramatic, la momentul debutului unei eventuale urmariri penale, probabil in cursul acestui an: "E un proces inscenat, de fapt suntem persecutati etnic etc." (eventual, se vor refugia la Budapesta, dupa modelul unui deputat UDMR, apud. http://www.ziare.com/stiri/arestare/fara-predecent-ungaria-ofera-protectie-unui-deputat-roman-urmarit-penal-de-dna-1347250)
- Orban, la Budapesta, poate sa arate ca a intermediat intre cele trei formatiuni maghiare din Transilvania, incasand niste dividente de la electoratul FIDESZ si Jobbik, pe cartea nationalismului (a se vedea aici, https://www.flux24.ro/culisele-declaratiei-pro-autonomie-a-maghiarilor-de-la-cluj-napoca/, si aici http://www.b1.ro/stiri/politica/un-reprezentant-de-la-budapesta-a-mediat-negocierea-dintre-partidele-maghiare-din-romania-ce-au-dus-la-declaratia-comuna-privind-autonomia-tinutului-secuiesc-209328.html);
- La Bucuresti, premierul Tudose are ocazia sa joace rolul de vajnic patriot (si, probabil, va castiga ceva credit pe tema asta, inclusiv in PSD);
- Cele doua partide maghiare mai mici, cunoscute ca fiind mai radicale decat Kelemen Hunor & Co., au oportunitatea sa arate ca se masoara de la egal la egal cu principala formatiune UDMR - care, practic, monopolizeaza puterea politica la nivel local, in Harghita si Covasna;
- Presei de la Bucuresti i se ofera un os de ros in Anul Cenetanarului, poate-poate va ignora faptul ca marea aniversare a Unirii din 1918 are toate sansele sa esueze in chermeze cu mici si bere, dupa modelul inaugurat inca de anul trecut la Focsani, sub bagheta psd-istului Oprisan.
Cine pierde din toata povestea asta?
- Maghiarii din Transilvania, pentru care politicienii UDMR n-au facut mai nimic, de ani de zile, cu exceptia excesului de gargara iredentista;
- Romanii de pretutindeni, care, enervandu-se pe tema autonomiei cerute de maghiari, risca sa fie prostiti de diversi politicieni bucuresteni, dornici sa-si ascunda incompetenta sub mantia patriotismului...
Dupa cum se vede, business as usual.
Tot ce putem sa facem, maghiari si romani deopotriva, este sa ne vedem de treaba si sa nu cadem prada excesului de retorica nationalista, indiferent de unde ar veni aceasta, si sa nu ne lasam manipulati.
Cât despre ideea că maghiarii nu ar avea autonomie culturală, minciună mai mare greu găsești. Orice trăitor în Ardeal știe că au, și încă de mult, clase, școli și organizații culturale cu tradiție și activitate înfloritoare, neîntreruptă. Sunt chiar un exemplu de cultivare a identității. Mai nou, până și la TVR sunt mai influenți decât oricând. Recent, pe TVR2 am dat de două ori la interval scurt peste piese de teatru în limba maghiară. Nu spun că e rău, însă mă tem că vizează schimbări mult mai concrete, urmărite asiduu de ani de zile.
Aşadar, stilistica este importantă. Logosul adevărului se cuvine a fi primenit şi elegant iar domnul Colceriu izbândeşte acest lucru. Apreciez, de asemenea (o repet neobosit) textele domnului Sorin Negruţiu, fără să mai pomenesc despre spadasinul jurnalismului românesc, maestrul Cristian Tudor Popescu.
Mulţumesc!
On the other hand am văzut astăzi poze dintr-un raion al Republicii Moldova, cu majoritate românească unde pe școală inscripția în română abia se vedea printre cele în limba rusă. Cât de neserios poate fi poporul românesc care privește cu toată deschiderea perspectiva "unirii" cu Moldova pentru care, teoretic va trebui sa accepte autonomii și limbi regionale pentru niște entități incomparabil mai mici și în același timp să trateze mai mult sau mai puțin ca pe vremea lui Ceaușescu minoritatea maghiară (despre a cărei contribuție la făurirea părții de țară în care trăiesc de 1000 de ani nici măcar nu vrem să știm)?
1) printre preocupările curente ale poporului român (nu "românesc") - și folosesc termenul cu sensul de cetățeni ai României - nu se află unirea cu Republica Moldova, iar perspectiva unei (re)uniri este la fel de îndepărtată ca sonda Voyager de Terra (nu spun că e bine sau rău, doar constat);
2) maghiarii din Transilvania nu sunt câtuși de puțin tratați de majoritatea românească precum pe vremea lui Ceaușescu, iar oricine susține acest lucru comite un grav derapaj de la realitate (sau a fost în comă peste două decenii și s-a trezit abia azi!);
3) legat de "neseriozitatea" poporului român: ce fac românii din Republica Moldova în țara lor este treaba lor si ține de contextul societății lor, la fel cum ceea ce fac maghiarii din Ungaria în Ungaria este treaba lor (de exemplu, multi continua sa il sustina pe Viktor Orban si aliatii sai din Jobbik). Discuția de față nu căștigă nimic din generalizări de genul "românii sunt neserioși" sau (că tot veni vorba) "ungurii sunt iredentiști".
4) în sfărșit, dar nu în ultimul rând, spuneți că "Tratarea [declarației liderilor maghiari] exclusiv în registrul nivelului de dezvoltare economică și a statului de drept este neserioasă și va fi tratată ca atare de maghiari." Primo, pot să înțeleg că argumentele economice sunt văzute ca neimportante (deși situația economică din zonele locuite de maghiari este un subiect legitim, inclusiv pentru că ea se datorează în mare parte lipsei de interes a UDMR, nu doar politicilor Bucureștiului). Secundo, cred că se impune să explicați în ce registru, altul decât cel al statului de drept, ar trebui să fie tratate doleanțele liderilor maghiari de către majoritatea românească și reprezentanții săi politici. Un astfel de registru, și el aflat în afara statului de drept, a fost cel în care regimul Miloșevici i-a tratat pe albanezii din Kosovo... Totuși, nu cred că asta ați vrut să spuneți, drept pentru care vă rog să recitiți ceea ce ați scris și, eventual, să reformulați, ori să oferiți o explicație rațională. Până atunci, nu pot decat să cred că fie nu înțelegeți valoarea și importanța existenței statului de drept în România contemporană, fie le negați maghiarilor transilvăneni dorința și/sau capacitatea de a discuta cu majoritatea română într-un astfel de cadru... Ceea ce, pentru mine, sună ca o generalizare cât se poate de jignitoare pentru comunitătea maghiară din România.