Alexandru Oprean

Din nefericire, există însă oameni care, de fiecare dată când România ar trebui celebrată pentru o împlinire istorică aparte, pun sub semnul întrebării şi aruncă un con de umbră asupra faptelor istorice, instituţiilor sau organizaţiilor recunoscute la nivel global (în cazul de faţă, ONU fiind cea mai mare şi cea mai însemnată). Foto - Kamran Jebreili/ AP/ Profimedia

De atâtea ori viața nu numai că bate filmul, însă ne transformă în spectatori muți, fără a mai avea puterea de a comenta. De ce ? Pentru că poate refuzăm să mai vedem perspectiva, negăm realitatea și uităm să vorbim despre frumosul care ne înconjoară. Și este atât de mult frumos în jurul nostru...

O zi de vineri, zi sfântă de sărbătoare, Naşterea Maicii Domnului. Plecăm din oraş în căutarea tihnei, a ruperii de realitatea tot mai complicată şi greu de suportat a vremurilor în care trăim. Împachetăm, ne urcăm în maşină şi plecăm. Modestele noastre aşteptări de la scurta incursiune în viaţa de la ţară se dovedesc însă a ne da din nou peste cap întregul sistem de valori la care ne raportăm.

Atunci când pe invitaţie este specificată ora exactă de începere a unui eveniment, fă tot posibilul să fi la locul de desfăşurare cu cel puţin zece minute înainte de începerea acestuia, fără să deranjezi audienţa pe timpul unui concert sau fără să ajungi atunci când se serveşte felul principal. Foto - Profimedia

„Am evitat cu bună știință să locuiesc în București, un oraș prea aglomerat, prea gălăgios, prea poluat, prea…” Foto -Inquam Photos/ Octav Ganea

Ești credincios, mergi la Sfânta Biserică, ții posturile de peste an? Iată câteva întrebări care definesc un credincios adevărat în zilele noastre, în România în care trăim și în ochii celorlalți. Și acest set de întrebări cu tot atâtea ramificații, creează o susceptibilitate a societății din care cu greu poți scăpa fără să fii categorisit și catalogat într-un fel sau altul. Foto - Inquam Photos/ George Călin

Noi suntem ridicați de un cuplu, pentru a se așeza pe locurile domniilor lor și ce să vezi, nu erau acelea. Îi ridică și pe cei din fața noastră ca într-un final să își găsească liniștea. Foto - Inquam Photos

Trebuie să recunoști, dragă cititorule, că am trăit împreună atâtea episoade de acest gen. Am trecut impasibili mai departe. Unii din noi au făcut un cât de mic bine. Am văzut câini aruncați cu sacul, am văzut cățele cu pui abandonați și m-am întrebat de fiecare dată, de ce... în timp, am găsit răspunsul pe care nu mi l-aș fi dorit.

O Românie fără centuri de siguranță. Foto - Inquam Photos/ Alex Nicodim

”Go tu di airon dog”. Ok. Deci nici aici, ci tot înainte pe hol la “iron dog”. ”Iron dog”, întreb. ”Nai, nai, iron dog”. Caut ca disperatul un iron dog pe hol. Nici urmă de el. Să realizez în final când văd niște uși cu gratii de oțel că acolo poate fi casieria. Trec de gratii, ajung la ghișeu, plătesc fără să comentez și istovit, mă îndrept către ieșire, după aproape 45 de minute. Foto - Profimedia Images