„Haideţi, mândrucii mamii, intraţi”. În această casă nu găsești nici frigider, nici maşină de spălat vase, nici cuptor cu microunde, nici tabletă, dar totul e la locul lui

O zi de vineri, zi sfântă de sărbătoare, Naşterea Maicii Domnului. Plecăm din oraş în căutarea tihnei, a ruperii de realitatea tot mai complicată şi greu de suportat a vremurilor în care trăim. Împachetăm, ne urcăm în maşină şi plecăm. Modestele noastre aşteptări de la scurta incursiune în viaţa de la ţară se dovedesc însă a ne da din nou peste cap întregul sistem de valori la care ne raportăm.

Petre pune calul la căruţă şi cere Ilenei cele mai bune cergi de lână pentru „domni”. Ileana aduce unele cu fir de lână. Petre o întoarce înapoi să le aducă pe acele cu noduri, că „doar n-oi pleca în sat cu aiestea”. Cu o scurtă comandă, Petre îi mai cere Ilenei să îi aducă „o chimeşă” şi o pereche de „păpuci”. Ileana aleargă şi tace…

Purcedem în sat, în căruța trasă de cal. Oamenii, ca în orice zi de mare sărbătoare, vin de la biserică şi ies „la uliţă”. Capetele se întorc după noi, acolo pe unde trecem. Noi, „domnii”, ochelari de soare pe ochi, aparate de fotografiat, haine de firmă, telefoane mobile de ultimă generaţie şi o stare de bine dată de experienţa plimbării cu căruţa, la care, foarte posibil, se mai adaugă şi o atitudine de „orăşeni”, de regulă percepută din principiu de către cei de pe uliţă ca una de superioritate, sau cine ştie…

Ajungem la Ioana să mai punem un cal la căruţă. Alături de ea, cele două fiice, soacra şi o soră. Ioana, cap de familie, soţul fiind plecat la muncă în ţară. Ea, singură cu întreaga gospodărie pe cap, animale (şi nu puţine şi de toate felurile), duce o viaţă fără aşteptări… în ochii ei, însă, o seninătate şi o împăcare cu sine care o fac să meargă mai departe, resemnată. Povestește cu noi în picioare şi cu mâinile strânse la piept, atentă la răspunsurile pe care le dă întrebărilor domnilor, pentru că din partea ei nu vine nicio întrebare. E acolo, cu ochii mari, luminoşi şi cu o faţă care forţează un zâmbet, să mulţumească „domnii de la oraş”.

Plecăm la mătuşa Ioana din vale. Pe drum însă simţi cum sufletul tău intră într-o altă dimensiune. Ajunşi acolo, căruţa a oprește în faţa casei ei, fără ca eu să pot coborî pentru moment din ea. Intru într-o altă stare, pe care cu greu o poţi descrie în cuvinte. O casă bătrânească, acoperită cu şindrilă şi înconjurată cu ligheane şi oale care atârnă de pereţii din lemn ai acesteia. Sunt însă aşezate cu rânduială. La stânga casei, grajdul care adăpostește vacile, caii şi porcii. Prin curte găinile şi câinii. Mătuşa ne strânge în braţe şi ne sărută spunându-ne: „Haideţi, mândrucii mamii, intraţi”. Şi intrăm. Nu vedem nici frigider, nici maşină de spălat vase, nici cuptor cu microunde, nici computer sau tabletă, ori instalaţii de home cinema, ori altceva fără de care viaţa este imposibilă! …oare ?…şi iată că viaţa ei este posibilă, cu un reşou, un pat, un scăunel pe care este desenat cu creionul un cadru de joc de moară („pe care mai joacă, sara, cu fecioru’ aiesta”- al ei, n.n.) vasele de bucătărie aranjate la locul lor şi o masă la capul patului pe care Biblia șade nelipsită. O cameră, atât, în care mătuşa îşi creează universul existenţial al vieţii ei până la sfârşitul acesteia, şi în care nu mai are nimic de făcut decât să se pregătească să stea cu privirea plecată în fața lui Dumnezeu, mai târziu, oricând.

Cum e posibil să ne mulţumească o astfel de stare? Cum e posibil să începem să ne gândim la valorile adevărate la care poate trebuie să ne raportăm?

… ulterior o întâlnim şi pe Mărie, căsătorită la 16 ani, mamă a unui băiat de 22 ani căruia îi face casă lângă ea („să îl ţină lângă ea aproape la bătrâneţe”), şi care împreună cu tatăl este plecat la muncă. Aceeaşi casă şi gospodărie, aceleaşi preocupări şi greutatea de a le duce singură pe umeri, însă, cu o fericire şi o mulţumire de nedescris, declarată dealtfel direct nouă.

Plecăm… cu o parte din suflet lăsată în acele locuri, fără a schimba prea multe cuvinte pe maşină şi fără a asculta muzică la radio. O liniște totală. Hmm, curios…

Când oare ne vom învăța pe noi și generațiile ce vin din urmă să ne bucurăm de lucrurile simple? Și când oare vom învăța să ne iubim și să ne respectăm necondiționat?

P.S. La plecare, o întreb pe mătușa Ioana ce să îi aduc când voi mai veni la ea. După ce gândește preț de un minut, cu o ezitare în glas și cu fața arzând de rușine îmi spune: „Apoi, dacă nu ț-oi cere pre’ mult, un radio dintr-acela mic, de pus pe masă, mândrucu’ mamii”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp