Foto: Profimedia
În România, femeia trebuie „să fie cuminte”. Să nu deranjeze. Să nu se plângă. Să nu ridice tonul. Să rabde. Să înțeleagă. Să lase de la ea. Pentru că dacă vorbește, e isterică. Dacă pleacă, e vinovată. Dacă rămâne, „înseamnă că-i place”. Această mentalitate nu dispare. Se transformă. Se reinventează. O regăsesc zi de zi, în cabinet. Femei educate, independente financiar, cu o carieră solidă, dar cu vocea interioară frântă.
Care vin cu atacuri de panică, insomnii, epuizare, depresie, stări de neputință — și abia după luni bune reușesc să rostească: „De fapt… mă controlează. Mă manipulează. Mă jignește zilnic. Mă face praf.”
Nu știu că sunt în abuz. Nu-și spun asta. Se învinovățesc: „Poate exagerez. Poate sunt eu prea sensibilă.”
Așa arată patternul. Așa funcționează. Subtil, insidios, cu pași mici și tăcuți.
Și apoi vin întrebările din afară:
– „De ce nu pleci?”
– „Cum ai ajuns să suporți așa ceva?”
– „Dar e un tip atât de ok cu ceilalți...”
Pentru că patternul de abuz nu începe cu o palmă.
Începe cu un compliment ironic.
Cu o comparație subtilă.
Cu izolare emoțională.
Cu controlul banilor, al hainelor, al prietenilor, al deciziilor mici.
Cu gelozie ambalată în „grijă”.
Femeile intră în relații cu speranța de a fi văzute, iubite, înțelese. Și rămân în relații toxice din frică, rușine și o formă de îndoctrinare.
Pentru că au învățat că „o femeie puternică face tot ce ține de ea ca să meargă relația”.
Din păcate, discursul public întărește aceste dinamici.
Influencerii manosferei, genul fraților Tate și alți „guru de masculinitate” normalizează dominarea și desconsiderarea femeii.
Îi învață pe băieți că „valorile tradiționale” înseamnă control, superioritate, lipsă de empatie.
Le spun fetelor că succesul lor în viață depinde de cât de „neconflictuale” sunt.
În paralel, avem un discurs politic care minimizează constant violența domestică și desconsideră drepturile femeilor.
Și uite așa, ciclul se închide: educație slabă, cultură care normalizează abuzul, instituții care îl ignoră, și psihicul care nu mai face diferența între iubire și teroare emoțională.
În cabinet, văd cum se rupe acest pattern, dar este greu. Foarte greu.
După luni sau ani de terapie, unele femei încă spun:
– „Dar dacă aș fi mai calmă, poate s-ar schimba.”
– „Uneori e și vina mea...”
– „Nu vreau să-mi urască copiii tatăl.”
– „Poate îl iubesc totuși.”
Asta face abuzul psihologic: te face să crezi că ești vinovată de propria durere.
Că trebuie să salvezi pe altcineva, în timp ce tu te pierzi pe tine.
Și totuși, ele vin în terapie. Caută. Se luptă. Încet, dar hotărât. Și e un privilegiu să le fiu alături.
Pentru că vindecarea nu e doar personală. E un act de rezistență.
Ce avem de făcut?
Nu ne putem permite să tratăm misoginia ca pe o opinie.
Nu putem lăsa vocile care glorifică supunerea și controlul să formeze următoarele generații.
Nu ne mai permitem să spunem: „Așa a fost dintotdeauna.”
Când „supunerea” e un ideal, abuzul devine normă.
Când femeia trebuie să „lase de la ea” pentru liniștea celuilalt, se pierde pe ea.
Când masculinitatea înseamnă dominare, pierdem toți.
Când bărbatul e învățat că are dreptul „să pună la punct femeia”, devine agresor.
E timpul să recunoaștem că nu vorbim despre cazuri izolate.
Vorbim despre o cultură care trebuie deconstruită.
În fiecare familie. În fiecare discurs. În fiecare cabinet.
Vindecarea începe cu un NU.
Un NU ferm, rostit chiar dacă tremuri.
Un NU care spune: „Nu mai tac. Nu mai rabd. Nu mă mai micșorez pentru confortul tău.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
io aș vrea să vorbim despre hipergamie. ce iaste, ce vrea, unde duce. apoi, să le combinăm. apoi, să vedem dacă nu cumva toxicitatea nu-i apanajul doar uneia dintre părți. apoi educație psihologică reală, 24k, în școli. să descoperim comportamentele psihopate, sociopate, criminale, să percepem tendințele și înclinațiile narcisice, să facem slalom printre caractere și comportamente ca să nu devenim victime. să nu ne lăsăm „lumina vieții și ochilor mei” să descopere că din plasa unui narcisic scapi ori foarte greu, cu-n specialist, ori nu și devii o legumă umană, un maculator de încercat ghearele, tehnicile și reflexele de prădător, un sac de box, un coș de gunoi al frustrărilor cuiva, o zdreanță numai bună de înlocuit. o femeie educată va căuta ambalaj? va găsi și ce e în ambalaj. or, forest gump le-a zis-o că nu știi ce-i în cutie. despre ce educație vorbim?
Oferta de parteneri e nesatisfăcătoare pentru ambele părți, credeți-mă. Bine, eu sunt acum destul de trecut de prima tinerețe :-) sunt căsătorit de mult timp (cred că era Burebista președinte sau ceva de genul) și am un băiat mare, pe picioarele lui. Dar mă uit la tinerii de azi și mă pun în pielea lor. Ce aș putea alege eu acum dacă aș fi tânăr și celibatar? Vreo tunată cu mintea cât o nucă, cu gândul doar la bani și procopseală? A! și la ”viața socială” virtuală, cu telefonul în mână toată ziua? Eu zic că ne ”merităm” unii pe alții, adică bărbații și femeile prezentului. Cât de superficiali și găunoși sunt bărbații, fix atât sunt și femeile. Mă refer la o tendință generală, nu la cazuri particulare, evident. Numai că superficialitatea și găunoșenia diferă între bărbați și femei, datorită particularităților naturale ale lor. Femeile sunt mai înclinate să își facă un ”cuib”, o familie, adică să aibă soț și copii, în timp ce bărbații sunt predispuși la ”a umbla din floare în floare”. Nu e vorba aici de o bătaie de joc a bărbaților față de femei, ci de o tendință naturală, biologică. Bărbații au instinctul de a fertiliza cât mai mult și divers (scuze pentru ideea abruptă, dar ”naturalia non sunt turpia”), în schimb femeile au instinctul de a ”pune mâna” pe un exemplar masculin potrivit pentru ele și a-și întemeia familia mult visată. Din acest punct de vedere, dacă ne gândim, nici nu sunt de blamat femeile care caută soți cu bani. Femeia caută ce simte că e mai bun pentru familia ei. Și evident, un soț înstărit poate oferi mai mult familiei și în special copiilor. Iar devotamentul pentru copii al femeii este total. Sigur, în lume există și excepții: bărbați mai potoliți și mai familiști și femei mai.... dezinhibate, să le spunem, mai ”iubitoare de viață”și nedoritoare de familie. Dar excepțiile nu contrazic regula generală. Bineînțeles că din punctul de vedere al unei femei, care e doritoare de a-și întemeia o familie, un bărbat independent, care zboară din floare în floare, îi apare ca IMATUR. Ea crede că nevoia de familie e universală la femnei și bărbați, iar dacă bărbatul încă nu vrea o familie atunci încă nu e copt, e imatur. Că dacă ar fi matur, cică ar vrea și el fix ce vrea ea. Dar eu cred că nu despre imaturitate e vorba neapărat, ci despre fuga de RESPONSABILITĂȚI familiale. Sau cel puțin amânarea lor. Fiindcă într-un final și bărbatul își găsește împlinirea într-o familie tradițională, cu soție iubită și iubitoare și copii de asemenea iubiți și iubitori, deci cu urmași. Femeia tipică tinde spre căsătorie fiindcă simte în mod natural că asta e menirea ei, împlinirea vieții ei. Bărbatul tipic amână întemeierea unei familii fiindcă simte că atunci se va termina cu viața sa ”împlinită”, liberă, fără constrângeri, de până atunci. Simte și că i se va toci ”masculinitatea”, fiindcă în constrângerile căsătoriei firea lui masculină se va ”împleti” inevitabil cu firea feminină a soției sale, deși nu e chiar așa. Însă mai există și bărbați familiști din start. Eu am fost unul dintre ei. M-am căsătorit când eram și eu și ea încă studenți și fără niciun căpătâi, decât ajutorul părinților. Nu a fost o fugă de responsabilități în cazul nostru, dar un fel de imaturitate a fost, fiindcă am luat prea cu ușurica provocările viitoare ale vieții. Dar ne-am dat silința să fie bine pentru toți, adică noi doi și copilul. Normal oamenii trebuie să se căsătorească după ce au căpătat un rost, când sunt deja pe un drum clar. Iar referitor la bărbații aceia microbiști sau gameri de care ziceați, poate erau niște egoiști narcisiști cum ziceți, dar poate că erau și anxioși în legătură cu pierderea independenței și libertății lor și au vrut să se arate categorici de la început în fața Dvs. Nu zic că e bine, dar poate fi o explicație. Și bărbații sunt exigenți când aleg o parteneră stabilă, dar și femeile. Și toți par că nu sunt în regulă, că sunt praf, până când la un moment dat.... se întâmplă să găsească fiecare pe cineva ”iubibil” pe termen lung.
Și în final aș mai menționa o zicere a unui înțelept creștin (Sf. Nectarie) care se referă la destinul personal și legătura cu oamenii și sună așa: ”Dumnezeu nu îți va da oamenii pe care îi vrei, ci oamenii de care ai nevoie pentru a te ajuta, pentru a te răni, pentru a te părăsi, pentru a te iubi și pentru a te transforma în omul care ți-a fost dat să fii”.
de ce nu se vorbeste despre agresivitatea verbala a femeilor?
ah, da, deranjeaza ideile astea