Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„De ce nu asculți ce-ți spune medicul?” Iar noi ne încruntăm, ridicăm tonul, explicăm a treia oară cu nervi. Despre bătrânețe, graba noastră și răbdarea lor

batran - getty

Foto Getty

Când ești mic, adulții îți spun ce să faci. Ți se pare uneori nedrept, dar accepți, pentru că „așa stau lucrurile”, pentru că așa funcționează lumea. Ei decid, tu urmezi. Îți spun cum să te îmbraci, când să mănânci, la ce oră să te culci. Îți spun ce e periculos, ce e rușinos, ce e bine și ce nu.

Crești, te lovești, înveți. Îți construiești o voce, o părere, o direcție. Începi să alegi tu. Și e ceva eliberator în asta: faptul că ești adult și nu-ți mai spune nimeni cum să-ți trăiești viața.

Sau... așa ai impresia.

Dar, mai devreme sau mai târziu, realitatea te aduce într-un punct neașteptat: cel în care, în jurul tău, oamenii pe care îi iubești, care au fost „adulții” tăi încep să devină vulnerabili. Mai ezitanți, mai uituci, mai obosiți. Și, într-un fel greu de pus în cuvinte, parcă dintr-odată, tu ajungi să le spui ce să facă.

Recent am trăit câteva astfel de experiențe, aparent banale, in viața mea personală. Situații diferite, dar cu același punct comun: adulți în vârstă pe care, fără să vreau, sau să îmi dau seama, îi tratam cu grabă și cu nerăbdare.

Cu un ton superior pe care, sincer, l-am mai folosit și în trecut. „Ți-am zis că nu ai grijă de tine!” „Nu mai mânca dulce!” „De ce nu asculți ce-ți spune medicul?” Tonul acela de corectare continuă, ca și cum noi, cei de acum, știm mai bine – și e datoria noastră să-i „convingem” să se poarte ca atare.

Și adevărul este că da, oamenii în vârstă trec prin schimbări pe care nu și le doresc. Corpul nu mai funcționează la fel. Memoria mai scapă lucruri. Ritmul devine mai lent. Unele decizii par neobișnuite sau greu de înțeles pentru noi, cei care ne mișcăm (încă) repede, care avem mintea (încă) ageră, agenda (încă) plină, totul (încă) sub control.

Dar uităm ceva esențial: și ei trec printr-o etapă de viață. Una grea. Una care vine, de cele mai multe ori, cu pierderi – de sănătate, de autonomie, de roluri sociale. Și, ca orice nouă etapă, are nevoie de timp, adaptare, sprijin și răbdare.

Îmi dau seama tot mai des că, în loc să le vorbim ca unor adulți care „nu mai sunt ce-au fost”, ajungem, dintr-o grabă inconștientă, să le vorbim ca unor copii neascultători. Ca și cum transformările prin care trec ar fi o vină. Iar noi ne încruntăm, ridicăm tonul, explicăm a treia oară cu nervi – în loc să respirăm și să observăm cu adevărat ce se întâmplă.

Pentru că nu e vorba doar despre ce fac sau nu fac ei. E și despre cât putem noi să fim langa ei, atenți, umani, calzi. Nu perfecți, dar prezenți.

Nu e ușor. Mai ales când tu ai o viață plină, alertă, aglomerată și ți se pare că ai în față o persoană care „te ține pe loc”. Dar tocmai atunci e cel mai important să faci un pas în spate și să-ți reamintești că, la originea comportamentului care te irită, este o persoană care a avut poate 60-70 de ani de viață activă, cu responsabilități, alegeri, contribuții. Un om întreg. Iar acum, acel om este într-o etapă care vine cu neputințe. Nu pentru că a ales asta. Ci pentru că așa funcționează viața.

Și poate că nu mai are claritatea de altădată. Poate că se simte frustrat sau rușinat. Poate că se teme să nu fie o povară. Sau poate că nici nu conștientizează tot ce se schimbă – dar simte în jurul lui un soi de nerăbdare care îl apasă, o presiune care îl face să se închidă.

În multe feluri, bătrânețea seamănă cu copilăria. Nu prin lipsa de valoare – ci prin fragilitate. Prin nevoia de a fi văzuți, validați, înțeleși.

Și da, uneori ghidați – dar cu blândețe, nu cu reproș. Cu empatie, nu cu superioritate.

Poate că n-ar trebui să ne grăbim să-i „corectăm” pe cei mai în vârstă. Ci mai degrabă să fim martori ai transformării lor. Cu răbdare. Cu inima deschisă. Cu înțelegerea faptului că, într-o zi, și noi vom ajunge acolo. Și atunci nu ne va fi de niciun folos o explicație logică, spusă apăsat. Dar ne va face bine o voce caldă. O privire blândă. O liniște în care să nu ne simțim judecați.

Cred că despre asta e vorba: să păstrăm demnitatea acolo unde vârsta aduce slăbiciune. Și să nu uităm că și noi am fost, cândva, cei mici. Și că, în cele din urmă, toți ajungem din nou la fragilitate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Deși bătrânețea e grea, eu le doresc tuturor să îmbătrânească....
    • Like 0


Îți recomandăm

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult

Cybersecurity

„Avem un exces de producție în anumite intervale orare- de exemplu, între ora 10 dimineața și ora 16, când panourile fotovoltaice produc mai mult. Responsabilitatea noastră, ca furnizor, este să dăm clienților tarife orare: când există surplus, energie mai ieftină; când există deficit, un alt preț. Responsabilitatea clientului este să-și adapteze profilul de consum. Dacă la ora 13 există surplus și eu îmi permit să ofer energia cu un preț mai mic, ar fi bine dacă și clientul s-ar educa să consume în acel interval- să pornească aspiratorul din casă sau mașina de spălat de la depărtare”, spune Radu Brașoveanu, Director Digital Solutions la PPC România (foto: Yau Ming Low / Alamy / Profimedia).

Citește mai mult

Eugen Rădulescu

Am tot spus-o și o voi repeta până problema va fi rezolvată: cea mai severă constrângere a economiei românești este, de foarte departe, deficitul bugetar. Am trecut de la o datorie publică de sub 12% din PIB în 2006, anul dinainte de intrarea în UE, la 60% din PIB în prezent – o dinamică înfricoșătoare, care a atins apogeul în 2024, an fără crize sau evenimente excepționale, când deficitul unui singur an a ajuns la un neverosimil 9,3% din PIB.

Citește mai mult