Foto: Profimedia
Dacă tot am intrat în celebra perioadă a evaluărilor de mijloc de an (mid-year reviews), vă propun să vorbim puțin despre feedback — cum îl transmitem, cum îl primim și, mai ales, ce facem cu el post factum.
„Nu mă deranjează feedbackul, doar să fie formulat constructiv.”
Ai auzit-o și tu. Poate ai și spus-o. Eu sigur da. Dar uneori, oricât de politicos ar fi formulat, tot doare. Parcă e un ghem care se strânge în piept. O încordare în umeri. O reacție defensivă care nu ține cont de bunăvoință.
Nu e despre cuvintele celuilalt. E despre ce declanșează în noi.
Am cunoscut directori care susțin feedback 360 pentru toată organizația — dar își justifică agresiv fiecare punctaj mai slab primit. Am întâlnit oameni de HR care vorbesc despre „cultură deschisă” și totuși simt anxietate reală când primesc o observație personală.
Și psihologi. Psihologi care simt o rușine surdă dacă le spune cineva că au vorbit prea mult într-o sesiune.
Știi ce au toți în comun? O luptă tăcută cu controlul și rușinea. Nu cu feedbackul. Feedbackul e doar declanșatorul.
Când primești o observație critică, creierul tău poate reacționa ca și cum cineva ți-ar fi tras brusc preșul de sub imaginea de sine. Nu contează dacă ai 20, 30 de ani sau 50, dacă ești team lead sau CEO. Dacă în spatele succesului stă un panou invizibil pe care scrie: „Merit iubire doar dacă sunt competent(ă)”, orice sugestie că nu ești suficient te va sfâșia pe dinăuntru.
Nu are nicio legătură cu perfecționismul. Are legătură cu supraviețuirea psihologică. Rușinea e una dintre cele mai subtile forme de control interior. Este vocea care spune: „Dacă greșesc, o să fiu mai puțin respectat(ă).” „Dacă nu fac totul perfect, se va vedea că sunt un impostor.” „Dacă primesc feedback negativ, nu mai am autoritate.”
Și atunci apare armura. Raționalizăm. Ridicăm standarde. Punem filtre. Sau devenim excesiv de receptivi, dornici să „îmbunătățim” tot, până la epuizare. Dar nu din dorința reală de dezvoltare, ci din frică. Din nevoia de a păstra controlul.
Sunt oameni care aud un feedback negativ și întreabă calm: „Poți să-mi dai un exemplu concret?” Și chiar vor să știe. Și apoi îți zâmbesc. Și spun: „Îți mulțumesc. Cred că ai dreptate.” Asta nu vine dintr-o stimă de sine „cât China de mare”, ci dintr-o stimă de sine stabilă. Care nu se prăbușește când apare o oglindă.
Dar nu toți am avut norocul să creștem cu genul acela de validare care spune: „Te iubesc și când greșești.” „Poți fi valoros chiar și când nu știi tot.” „Poți fi lider și dacă recunoști că ai dat-o de gard.” Mulți am învățat că valoarea proprie e tranzacțională. Ești bun dacă ții totul sub control. Dacă ai toate răspunsurile. Dacă ești în primii 10%. Ce loc mai are feedbackul negativ într-o ecuație ca asta? Ce loc mai are umanitatea?
Uneori, criticile celorlalți se lipesc de rănile noastre ca niște cârlige. Nu pentru că sunt crude, ci pentru că ne ating exact acolo unde suntem deja sensibili. Un șef care îți spune că nu ești destul de clar în prezentări? Poate atinge vocea din copilărie care ți-a spus că „nu te exprimi bine” sau că „ești un bâlbâit”. Un coleg care îți spune că pari rece? Poate activează rușinea de a fi vulnerabil.
Nicio sesiune de feedback nu e 100% despre muncă. E și despre noi.
Adevărul e că feedbackul negativ nu e niciodată comod. Dar poate fi revelator. Dacă, în loc să ne grăbim să-l respingem sau să-l digerăm instant, îl ținem o clipă în mână. Îl întoarcem pe toate părțile.
Întrebăm: „Ce parte din mine reacționează acum?” „Care e povestea pe care mi-o spun despre mine în acest moment?” „Ce evaluează cu adevărat feedbackul ăsta: o acțiune… sau identitatea mea?”
Uneori, feedbackul e prea brutal sau eronat. Alteori e inutil. Sau pur și simplu nedrept. Dar reacția ta spune ceva important despre relația pe care o ai cu tine.
Dacă te rănește profund, întrebarea nu e: „Cum să fac să nu mai primesc feedback negativ?” ci: „De ce doare atât de tare să nu fiu perfect(ă)?”
Într-o cultură de business obsedată de performanță, stima de sine a devenit colaterală. Dar nu poți construi o echipă matură, o organizație deschisă sau un leadership autentic fără oameni care au voie să greșească. Care pot primi feedback fără să intre în colaps identitar. Care știu că valoarea lor nu stă în imagine, ci în capacitatea de a crește.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.