foto: chaiyan Anuwatmongkonchai / Alamy / Profimedia
Sunt unele povești care îmi rămân în minte mult timp după ce s-a încheiat ora de terapie. Sunt povești care rămân cu mine chiar și după ce trec ani de zile. Și asta nu doar pentru ca devin foarte pregnante pentru cei care le trăiesc, dar și pentru că ne oferă o perspectivă diferită asupra unor lucruri pe care credeam că deja le cunoaștem, însă nu pe deplin.
Într-una dintre sesiunile de terapie, un client mi-a detaliat despre un coleg de-ai lui, cu care lucrase ani buni. Un om echilibrat, implicat, cu care se putea lucra și discuta ușor. Apoi, brusc, totul s-a schimbat. Comportamentul lui a devenit greu de recunoscut, ca și cum, de la o zi la alta, nu mai era aceeași persoană.
Un om despre care spunea că era implicat, coerent, sociabil, echilibrat, ca să il citez, “un tip super ok”. Până într-o zi când, încetul cu încetul, a început să „devină altcineva”. Vorbea singur la birou. Avea suspiciuni ciudate. Îl acuza pe manager că „îi umblă în laptop”. Râdea în momente complet nepotrivite sau părea cu totul deconectat de la realitate.
Inițial au crezut că e stresat, că poate are un episod depresiv sau că se confruntă cu ceva personal. Dar lucrurile s-au agravat. A ajuns să fie internat și diagnosticat cu schizofrenie. Boala apăruse brusc. Fără un istoric medical cunoscut. Fără „semne” pe care colegii să le fi putut citi din timp.
Bolile mintale nu anunță întotdeauna când vin
Această poveste m-a urmărit zile întregi, pentru că nu este singulară. În cabinet văd adesea persoane care au în familie, în grupul de prieteni sau printre colegi astfel de experiențe. Schizofrenia, tulburarea bipolară, borderline-ul nu sunt „ciudățenii rare” sau „extreme patologice” – sunt realități dureroase și mult mai comune decât ne place să credem.
În unele cazuri, apar treptat. În altele, la fel ca în povestea de mai sus, se instalează aproape din senin, cu o forță care răstoarnă tot ce părea stabil.
Schizofrenia poate aduce halucinații, deliruri, o rupere profundă de realitate. Tulburarea bipolară transformă uneori un om calm și temperat într-un carusel de energie, impulsivitate și decizii riscante. Iar tulburarea de personalitate borderline se trăiește ca un haos emoțional continuu – cu relații intense, frici de abandon, izbucniri și apoi remușcări sfâșietoare.
Sistemul de sprijin – prea slab, prea puțin, prea târziu
Realitatea e că sistemul nostru medical și social nu e pregătit să facă față acestor situații.
Spitalele de psihiatrie sunt puține, subfinanțate și, adesea, mai degrabă locuri de „izolare temporară” decât de tratament complex. Iar odată ce criza trece și pacientul e externat, urmează o altă luptă: cu reintegrarea, cu stigma, cu lipsa serviciilor de suport, cu o societate care, sincer spus, preferă să întoarcă privirea.
Psihoterapia ajută. Medicamentele pot stabiliza. Familia și prietenii pot fi o ancoră. Dar când toate acestea lipsesc sau sunt prea fragile, recăderile sunt frecvente, iar izolarea devine profundă.
Și noi, ceilalți, ce putem face?
De multe ori, cei din jur se simt neputincioși. E greu să vezi cum un om se schimbă atât de mult încât devine imposibil de recunoscut sau de înțeles. Dar, chiar și așa, cred că avem o responsabilitate.
Putem începe prin a vorbi despre asta. Prin a recunoaște că bolile mintale nu sunt „povești de speriat copiii”, ci realități medicale care pot apărea în orice familie, în orice birou, în orice grup de prieteni.
Putem cere mai mult de la sistem – nu doar tratament în spitale, ci echipe de suport, prevenție, educație psihologică, campanii de conștientizare. Putem învăța să nu ne temem de ceea ce nu înțelegem și, mai ales, să nu abandonăm oamenii care suferă.
Pentru că, uneori, simplul fapt că rămânem alături – cu empatie, cu răbdare, cu acceptare – poate fi exact ancora de care cineva are nevoie ca să nu se piardă de tot.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.