Ștefan Cociodar

Vreme de treizeci și cinci de ani, mai mult de o treime din viața lungă a lui Ion Iliescu, România nu a fost capabilă să facă dreptate cu privire la cele întâmplate în 1989 și 1990. Nu dreptatea becisnică pe care o clamează, zilele acestea, circarii pixelului, ci o dreptate autentică, bazată pe acte temeinice de justiție.

Georgescu are ceva al lui. Ați citit, probabil, că pe măsură ce se topește calota glaciară, cresc șansele să fim expuși unor virusuri și bacterii străvechi, conservate în gheață. Așa este și cu el: discursurile lui creează sentimentul că virusul fascismului a fost dezgropat și că, prin el, se manifestă la fel de puternic ca în perioada de apogeu. Foto: Profimedia

Am cunoscut și „golani”, și olimpici. Am legat prietenii și cu unii, și cu ceilalți. Faptul că unii nu performau în sistemul rigid și învechit al școlii nu-i făcea lipsiți de calități. Istețimea, caracterul puternic, abilitățile de lider îi ajutau să se impună în lumea destul de dură a străzii anilor ’90. foto: Daniel MIHAILESCU / AFP / Profimedia

În mod obișnuit, la finalul campaniilor electorale, curg îndemnurile ca oamenii să participe la vot. Unii o fac mai direct, în favoarea unui candidat, alții subliniază importanța momentului. Sunt de acord că aceste alegeri au o importanță deosebită, reprezentând un moment de răscruce pentru societatea noastră. foto Inquam Photos / Codrin Unici

Campania aceasta, la fel ca și precedenta, este – în proporție covârșitoare – o întrecere în a prosti oamenii. foto: Inquam Photos / George Călin

Am fost norocoși că tatăl meu, înțelegând că acesta va fi viitorul, ne-a cumpărat la începutul anilor ’90 primul computer: un HC90 produs în România, al cărui program – „BASIC” – îl încărcam de pe o casetă audio. Foto: vicva / Alamy / Alamy / Profimedia

Urmăresc reacțiile oamenilor de când a început campania și cred că sunt oportune câteva observații. Cu mulți ani în urmă, am reținut recomandarea unei doamne profesoare de drept, care ne atenționa cu privire la utilizarea cuvântului „evident” – pentru că ceea ce este evident pentru unii poate trece neobservat sau neînțeles de către alții.

Cu mulți ani în urmă, am citit că Stalin era cinefil și organiza frecvent proiecții private. Mi-am imaginat atunci că aș viziona împreună cu o versiune tânără a acestuia câteva filme anti-război. La fel și cu Hitler. De exemplu: Cărările gloriei (Paths of Glory – 1957), al lui Stanley Kubrick, Balada soldatului (Ballada o soldate – 1959), al lui Grigori Ciuhrai, trilogia Condiția umană (Ningen no jôken – 1959; 1961), a lui Masaki Kobayashi, Mormântul licuricilor (Hotaru no haka – 1988), al lui Isao Takahata, Underground (1995), al lui Emir Kusturica (da, știu despre Kusturica, dar filmul rămâne), sau Vals cu Bashir (Vals Im Bashir – 2008), al lui Ari Folman. Aș fi fost curios să le observ reacțiile din timpul filmelor. La final, să discutăm deschis despre ele. I-ar fi influențat în vreun fel în bine?

Din lipsă de educație politică sau din rea-voință, anumiți oameni pun semnul egal între socialism și comunism. Socialismul nu este un monolit, ci cuprinde numeroase curente ideologice, de la cele radicale, printre care și comunismul, la cele în deplină concordanță cu democrația. Foto: Jean-Christian Tirat / Sipa Press / Profimedia

Furia acumulată de-a lungul anilor împotriva politicienilor corupți și incompetenți este îndreptățită. Însă ea nu justifică alegerea extremismului. Opțiunea pentru extremism indică o fractură profundă în gândirea și structura morală a individului.