Pacea nu poate fi acceptabilă în orice condiții. Nu când cineva vrea să trăiești cu bocancul său pe grumaz

Foto: Profimedia

Cu mulți ani în urmă, am citit că Stalin era cinefil și organiza frecvent proiecții private. Mi-am imaginat atunci că aș viziona împreună cu o versiune tânără a acestuia câteva filme anti-război. La fel și cu Hitler. De exemplu: Cărările gloriei (Paths of Glory – 1957), al lui Stanley Kubrick, Balada soldatului (Ballada o soldate – 1959), al lui Grigori Ciuhrai, trilogia Condiția umană (Ningen no jôken – 1959; 1961), a lui Masaki Kobayashi, Mormântul licuricilor (Hotaru no haka – 1988), al lui Isao Takahata, Underground (1995), al lui Emir Kusturica (da, știu despre Kusturica, dar filmul rămâne), sau Vals cu Bashir (Vals Im Bashir – 2008), al lui Ari Folman.

Aș fi fost curios să le observ reacțiile din timpul filmelor. La final, să discutăm deschis despre ele. I-ar fi influențat în vreun fel în bine?

Aceeași fantezie-experiment, dar cu „stăpânii războiului” din zilele noastre, începând cu Vladimir Putin. Cum ar fi reacționat la conversația dintre colonelul Dax și generalul Broulard? Sau la scena finală a filmului? Dar la secvența din Balada soldatului, în care mama lui Alioșa aleargă spre acesta, strigându-i numele, pentru ca apoi să-l strângă în brațe cu lacrimi în ochi? Ce ar simți aflând ce se întâmplă cu Setsuko și Seita în Mormântul licuricilor?

Alioșa, personajul principal din Balada soldatului, avea 19 ani la momentul acțiunii. La aceeași vârstă, din fericire, eu am plecat la facultate, nu la război. În loc de un telefon în care să le spun cum merg studiile și banalități despre viața în Cluj, mama și tata ar fi putut primi o înștiințare că am fost ucis pe front. Sau aș fi putut fi eu cel anunțat că familia mea a fost omorâtă de o rachetă sau de o altă asemenea armă.

Copii nu am, ca să fiu îngrijorat de ce îi așteaptă în viitor, empatizez cu aceia care au. De mulți ani mă gândesc atât la părțile bune, cât și la cele rele ale aducerii pe lume a unei ființe pe care nu o poți cu adevărat apăra într-o lume atât de încărcată de rău.

Ce ar putea fi mai prețios pentru noi, oamenii, decât viața? Pământul rămâne, națiunile dispar sau se transformă, resursele se consumă, dar fiecare viață este pierdută pentru totdeauna, cu tot universul din interiorul său.

Nu există nicio justificare morală pentru a porni războaie. Este justificat să te aperi. Este justificat să sari în apărarea cuiva care a fost atacat. Poate fi justificată o intervenție militară pentru a preveni sau stopa atrocități în masă. Au justificare războaiele de eliberare de sub regimuri opresive sau ocupații străine. Chiar și în astfel de situații, însă, există obligații clare, ce țin de minima umanitate.

„Vrem pace!”, comentează unii pe internet. Sigur că da! Doar un monstru sau un nebun și-ar dori război. Însă acel „vrem pace” este adesea sinonim cu „nu ne privește soarta altora”. Nu este expresia unei dorințe nobile, ci o formă de egoism, așa cum scriam cu câteva săptămâni în urmă. „Nu ne afectează că alții mor, nu ne mâhnește nedreptatea – doar să nu avem și noi de suferit.”

Pacea nu poate fi acceptabilă în orice condiții. Nu când cineva vrea să trăiești cu bocancul său pe grumaz, să îți ia libertatea și să te țină în umilință. De-a lungul istoriei, acestea au fost situațiile în care și cei mai buni și raționali oameni au pus mâna pe arme.

Când alții sunt supuși războiului, este rușinos și inuman să asiști pasiv. Numai o persoană fără discernământ și-ar putea închipui că statele democratice europene și-ar dori război cu Rusia. Pe lângă dorința de pace care a caracterizat aceste state după Cel de-al Doilea Război Mondial, ar fi vorba și de un conflict cu una dintre superputerile nucleare ale lumii. Însă „Vrem pace!” nu a fost niciodată îndeajuns pentru a-i opri pe cei care au pretenții teritoriale asupra altor state și vor să-și refacă puterea și sfera de influență de odinioară.

Cât despre Trump, ce urmărește acesta? Și-a dat silința pentru a încheia o pace dreaptă și durabilă? Sau, cum îi stă în fire, a căutat doar să-și satisfacă lăcomia, ba chiar încercând să umilească victima? Nici măcar nu și-a ascuns intențiile și pretențiile – le-a afișat în văzul lumii. Iar o bună parte din lume, în loc să-și arate revolta, l-a aplaudat.

Pe vremea când era businessman și star de televiziune, mi se părea că-l descriu perfect cuvintele personajului Lawrence Garfield (Danny DeVito) din filmul Banii altor oameni (Other People’s Money):

„Iubesc banii. Iubesc banii mai mult decât lucrurile pe care le pot cumpăra cu ei. [...] Există un singur lucru pe care îl plac mai mult. Banii altora!”

Ca președinte, Trump este preocupat de putere, bani, resurse, ideologie, expansiune, influență – doar de soarta oamenilor nu, mai ales dacă nu sunt americani. După o viață întreagă, nu demonstrează pic de umanitate, înțelege lumea doar în termeni de bani, putere și jocuri de sumă zero.

Pe Hitler și pe Stalin i-a luat de mult Dracu’ înapoi, iar în ceea ce-l privește pe Putin și pe ceilalți ca el, e prea târziu pentru educație prin cinematografie. Se pare că sunt dispuși să sacrifice oricâte vieți pentru a-și atinge obiectivele murdare și știu prea bine că, de multe ori, nu există dreptate nici în viață, nici în istorie. Pentru Setsuko, Seita, Alioșa și toate celelalte personaje-simbol – de fapt, pentru toți oamenii pe care acestea îi reprezintă – mi-aș dori ca fiecare dintre acești „Masters of War” să simtă apăsarea propriilor crime, fără iluzia justificărilor, fără perdeaua minciunilor și fără scutul puterii. Măcar o dată să simtă cuvintele lui Bob Dylan – anume că nu își merită nici măcar sângele care le curge prin vene.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp