Dușmanii dreptei radicale și războiul ideologic: de la socialiști la „sorosiști”

foto: Jean-Christian Tirat / Sipa Press / Profimedia

Săptămâna trecută am analizat legăturile dintre extremism, populism, naționalism, „suveranism”, fascism, nazism, legionarism și dreapta radicală contemporană.

Textul acesta este despre cei pe care adepții dreptei radicale îi percep drept inamici: socialiștii, marxiștii, comuniștii, neomarxiștii, „sexo-marxiștii”, progresiștii, globaliștii, „woke-iștii” și „sorosiștii”. La final, voi adăuga câteva considerații.

Socialiștii

Socialiștii consideră că inegalitățile sociale trebuie reduse printr-o distribuție mai echitabilă a resurselor. Susțin un stat puternic, care să reglementeze economia, să limiteze influența pieței libere și să ofere servicii sociale extinse. Printre ideile lor se numără accesul gratuit la educație și sănătate, apărarea drepturilor muncitorilor și taxarea progresivă a veniturilor mari.

Din lipsă de educație politică sau din rea-voință, anumiți oameni pun semnul egal între socialism și comunism. Socialismul nu este un monolit, ci cuprinde numeroase curente ideologice, de la cele radicale, printre care și comunismul, la cele în deplină concordanță cu democrația.

Formele moderne de socialism se deosebesc considerabil de regimurile comuniste prin susținerea democrației parlamentare și a economiei mixte. Contrar unei percepții frecvent întâlnite, socialismul nu a fost inventat de Karl Marx. În secolele XVIII–XIX, precursori precum Henri de Saint-Simon, Charles Fourier și Robert Owen au încercat să îl fundamenteze pe baze științifice. Ulterior, socialiștii revizioniști, începând cu Eduard Bernstein, considerat fondatorul social-democrației moderne, au susținut că socialismul poate fi atins prin reforme democratice, nu prin revoluție. Această abordare a dus la dezvoltarea unor modele care combină economia de piață cu politici sociale extinse, implementate apoi la scară globală. După cel de-al Doilea Război Mondial, socialiștii occidentali au continuat să-și adapteze viziunile la realitățile economice, promovând politici menite să reducă inegalitățile și să asigure un echilibru între protecția socială și mecanismele capitalismului.

Marxiștii și comuniștii

Marxiștii sunt adepți ai teoriei dezvoltate de Karl Marx și Friedrich Engels, al cărei punct central este lupta de clasă dintre deținătorii mijloacelor de producție (burghezia) și muncitori (proletariatul). Aceștia propun abolirea proprietății private asupra acestor mijloace și instaurarea unei „dictaturi a proletariatului” ca etapă intermediară spre comunism – o societate egalitară, în care nu mai există stat și clase sociale.

În practică însă comunismul a generat regimuri totalitare și eșecuri economice majore. Nostalgicii invocă predictibilitatea vieții (atâta timp cât erai supus sistemului) și un anumit progres în educație, sănătate sau industrializare, însă acestea au venit cu prețul libertății. Ideologia marxistă a fost folosită ca pretext de lideri monstruoși, precum Stalin și Mao, pentru a-și justifica crimele și controlul total asupra popoarelor pe care le-au condus.

Neomarxiștii și „sexo-marxiștii”

Neomarxiștii consideră că opresiunea nu se reduce doar la aspectul economic, ci are și dimensiuni culturale și sociale, fiind perpetuată prin ideologie, educație și norme sociale tradiționale. Obiectivul lor nu se mai referă doar la revoluția proletară și abolirea capitalismului, ci presupune și contestarea hegemoniei culturale și a structurilor sociale percepute ca inechitabile. Această abordare a influențat semnificativ mișcările intelectuale și sociale din Occident.

Ca răspuns, dreapta radicală a introdus termenul peiorativ „sexo-marxism” pentru a sugera o fuziune între marxismul economic și ideologiile progresiste legate de gen și sexualitate. Cei care folosesc această etichetă susțin că principiile luptei de clasă au fost extinse asupra relațiilor de gen, influențând feminismul, mișcările LGBTQ+ și teoriile critice. Din perspectiva acestora, sexo-marxismul reprezintă o formă de control ideologic, o încercare de impunere a unor norme sociale și culturale sub pretextul corectitudinii politice și al culturii „woke”.

Progresiștii

Asemenea socialismului, progresismul nu este omogen și a evoluat pe parcursul timpului, adaptându-se contextului istoric.

Progresiștii susțin necesitatea reformelor sociale, economice și politice care să conducă la o societate modernă, echitabilă și incluzivă. Cu acest scop, promovează investițiile în educație, știință și tehnologie, protecția mediului și drepturile minorităților. Sprijină democrația liberală, statul de drept și libertățile individuale, opunându-se implicării excesive a religiei în politică. Mulți consideră că statul are un rol important în corectarea inegalităților prin educație gratuită, servicii sociale dezvoltate și asistență medicală universală. Unii susțin, de asemenea, necesitatea reglementării economiei pentru a preveni abuzurile capitalismului necontrolat, protejând astfel mediul și drepturile angajaților. În general, încurajează cooperarea internațională, multiculturalismul și globalizarea, percepând diversitatea ca un element pozitiv.

Viziunea lor este contestată de conservatori, care consideră că schimbările sociale sunt prea rapide și subminează valorile tradiționale, de unii libertarieni, care resping intervenția statului în economie, și de critici ai „corectitudinii politice”, care susțin că progresismul modern poate afecta considerabil libertatea de exprimare.

Globaliștii

Globaliștii promovează interconectarea economică, politică și culturală, susținând cooperarea internațională, liberul schimb, diminuarea barierelor naționale și întărirea instituțiilor supranaționale. Aceștia argumentează că globalizarea stimulează prosperitatea economică prin comerț liber și investiții, contribuie la soluționarea problemelor planetare, sprijină drepturile omului prin stabilirea unor standarde universale și creează un cadru mai propice pentru pace și stabilitate.

Criticii globalismului consideră că acesta subminează suveranitatea națională, favorizează elitele globale și corporațiile în detrimentul cetățeanului, uniformizează cultura și amenință identitățile naționale. Totodată, slăbește economiile naționale, creând dependență de marii producători și distribuitori de pe piața internațională.

În ciuda contestării tot mai puternice, globalizarea rămâne un proces strâns legat de evoluția umanității, aproape imposibil de inversat sau oprit, cu excepția unui dezastru planetar fără precedent. În prezent, niciun stat nu mai poate exista izolat și autosuficient – nici măcar Coreea de Nord.

„Woke-iștii”

Cei numiți „woke” consideră că discriminarea rasială, de gen și de identitate trebuie combătută activ prin schimbări în educație, politici publice și chiar limbaj, pentru a crea o societate mai incluzivă. Termenul înseamnă „treaz”, dar, în sens figurat, se referă la conștientizarea nedreptăților sociale, în special a rasismului și sexismului.

Expresia „stay woke” a apărut la finalul anilor 1930 în comunitatea afro-americană, reprezentând un apel la vigilență în fața discriminării. În anii 1960, a fost popularizată de activiști precum Martin Luther King Jr. și asociată cu Mișcarea pentru Drepturi Civile din SUA. În ultimele decenii, termenul a devenit un simbol al mișcărilor sociale de stânga, inclusiv al feminismului, drepturilor LGBTQ+ și ecologismului.

Susținătorii consideră că a fi „woke” înseamnă conștientizarea inegalităților sociale, lupta pentru drepturile minorităților și promovarea diversității și incluziunii. În schimb, criticii susțin că termenul a degenerat într-o formă de corectitudine politică excesivă, manifestată prin cenzură, cultura anulării („cancel culture”), presiune ideologică și diviziuni sociale create printr-un discurs agresiv. Termenul este folosit în mod disprețuitor de adepții dreptei conservatoare și radicale pentru a contesta ceea ce aceștia percep a fi exagerări ale activismului progresist.

„Sorosiștii”

Termenul „sorosiști” este utilizat peiorativ pentru a desemna susținătorii unei presupuse agende globalist-progresiste finanțate de către George Soros. Este asociat cu fundațiile Open Society ale miliardarului și cu teoria conform căreia acesta ar influența guvernele, mass-media și societatea civilă pentru a submina suveranitatea națională.

Apare la nivel internațional în diverse narațiuni conspiraționiste, fiind răspândit în rândul mișcărilor de dreapta naționaliste și radicale. În Europa Centrală și de Est, Soros este acuzat că promovează migrația, drepturile LGBTQ+ și activismul civic pentru a destabiliza statele naționale. În SUA și alte țări occidentale, el este frecvent portretizat ca una dintre figurile principale care susțin din umbră politicile de stânga.

Cei care combat acest tip de discurs susțin că retorica anti-Soros combină dezinformarea, antisemitismul și teoriile conspiraționiste pentru a delegitima segmentul societății civile cu care se află în opoziție. De asemenea, argumentează că finanțarea oferită de Soros sprijină guvernarea democratică, drepturile omului și jurnalismul independent, fără a urmări destabilizarea națiunilor.

Considerații finale

O societate liberă și democratică presupune dreptul fiecăruia de a contesta ideile celorlalți. Acest proces trebuie să se desfășoare prin dialog, nu prin violență verbală sau fizică. Un prim pas este reprezentat de empatia și efortul de a-i înțelege pe ceilalți – ambele tot mai absente în vremurile acestea.

Nicio ideologie nu trebuie impusă cu forța. A explica și a argumenta cu răbdare, de câte ori este necesar, și a lua măsuri politice chibzuite sunt căi mult mai bune de urmat decât a genera tensiuni sociale care, în cele din urmă, vor alimenta extremismul.

Așa cum scriam și data trecută, extremismul nu este apanajul unei singure părți a spectrului politic. Oriunde apare, trebuie combătut, nu ignorat și în niciun caz aplaudat doar pentru că, într-un anumit context, ne-ar putea servi interesele. Instrumentalizarea abuzivă a artei în scopuri ideologice, folosirea copiilor pentru promovarea propagandei, distrugerea obiectelor de artă pentru a atrage atenția asupra unor probleme globale majore, vandalizarea statuilor și a altor monumente (în loc să se recurgă, atunci când este cu adevărat justificat, la îndepărtarea acestora și plasarea lor în muzee) – niciuna dintre aceste metode nu este acceptabilă, chiar și pentru o cauză nobilă.

Oamenii limitați au ca prim instinct să cenzureze, să interzică sau să distrugă ceea ce le provoacă neplăcere sau cu care se află în profund dezacord. Deși astfel de reacții pot părea, pe moment, cele mai la îndemână sau cele mai satisfăcătoare, pe termen lung riscă să se întoarcă împotriva tuturor. În același timp, libertatea de exprimare nu poate fi absolută – ea implică și responsabilități, începând cu respectul față de ceilalți.

O formă de extremism nu trebuie combătută printr-o alta. Oamenii chibzuiți pot găsi reprezentanți politici care să le împărtășească viziunea, evitând capcanele impostorilor și demagogilor. Din păcate, mai ales în ultimii ani, vocile extremelor se fac auzite mai puternic decât cele ale rațiunii și echilibrului, iar în astfel de perioade, celor rău intenționați le este mai ușor să se impună.

Orice acuzație trebuie susținută cu dovezi – inclusiv cele îndreptate împotriva unor indivizi influenți precum Soros sau Musk. Dacă cineva are o opinie diferită, nu înseamnă automat că este manipulat, plătit sau animat de intenții malefice. Oricare dintre noi se poate înșela la un moment dat. Oamenii inteligenți își ajustează convingerile pe măsură ce înțeleg mai bine realitatea; doar cei lipsiți de inteligență rămân fixați în convingerile lor inițiale, indiferent de dovezi.

Răutatea nu îi afectează doar pe cei care o suportă, ci și pe cei care o practică. Nimic bun nu izvorăște din frustrare, furie sau ură – acestea sunt utile doar celor care vor să distrugă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp