Cristian Lică

Am urmărit cu mare atenție dezbaterile din agitatul mediul politic românesc de anul ăsta. Și mi-aș fi dorit să fac un top al politicienilor preferați, al celor mai simpatici. Însă, de curând, am început să simt un imbold mai natural, și anume să fac unul al celor mai antipatici. Foto: Profimedia

Eu nu sunt un fatalist, ci încerc să fiu realist. Totuși, observ că, din păcate, lumea a devenit foarte tensionată, situația globală poate escalada, iar situația noastră se poate deteriora rapid. Din păcate, “lumea” a ajuns să fie condusă de niște moși cu viziuni vechi, de început de secol 20, niște boșorogi cu ambiții imperialiste și dispreț față de democrație. foto: Florian Gaertner / DPA / Profimedia

Și noi ne-am mirat când am văzut că a câștigat primul tur. L-am căutat pe Georgescu pe internet, pentru că nu-l știam. După 10 minute, ne-am lămurit. Apoi ne-am întrebat și noi, chiar așa de proști să fie românii, să-l voteze pe ăsta? Foto: Daniel Mihăilescu / AFP / Profimedia

Ultimele alegeri au evidențiat din nou câteva dintre lacunele sistemului electoral tradițional. Au fost multe greșeli, întârzieri, ba chiar a fost necesară renumărarea completă a voturilor. Renumărarea a generat nervi, crize, nopți pierdute, efort, bani cheltuiți aiurea și panică în populație. Modelul electoral tradițional și-a arătat din nou limitele. Foto: Rawpixel Ltd/ Alamy/ Profimedia

Pe Călin, profetul mistic, publicul abia îl remarcase. Majoritatea melomanilor îl știau doar de câteva zile. Iar specialiștii în muzică nu-i dădeau prea multe șanse, înaintea concursului. Piesa cu care a venit a fost una religioasă, plină de metafore profunde, fără conținut. O poezie cu meme în loc de versuri. Iar refrenul l-a cântat în limba rusă. Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia

Era o zi superbă de primăvară, ca în fiecare final de aprilie. M-am trezit vesel și m-am uitat pe geam. Natura fremăta viguroasă, iar castanii stufoși din Pajura foșneau în bătaia vântului, însoțiți de rumoarea guguștiucilor, sub soarele plăcut al dimineții. Era ziua mea. Împlineam 10 ani. Foto: Profimedia Images

În noaptea zilei de 21 spre 22 decembrie 1989, la Hotelul Rozmarin din Predeal, se dormea pe rupte. Toți fotbaliștii din cantonamentul lui taică-meu erau istoviți după antrenamentele grele, desfășurate toată ziua pe trasee montane. Eu nu alergasem cu ei, dar le eram empatic. „Stingerea” se dăduse, ca de obicei, la 10. A doua zi, dis de dimineață, băieții începuseră să se strângă, morocănoși, la micul dejun. Pe lângă faptul că aveau febră musculară, le mai și chiorăiau mațele de foame. Mâncarea era puțină și proastă. Iar noi eram cu toții doar niște copii, nu eram nici măcar juniori. Aveam 13 ani. Foto: Captură TVR/Youtube

Aveam 10 ani, în 1986, când Steaua a ajuns în Finala Cupei Campionilor Europeni. Asta nu se mai întâmplase niciodată. Steaua era prima echipă din Europa de Est care atingea performanța de a juca o finală de cupă europeană. Eu nu țineam cu Steaua, eram dinamovist, însă nu puteam să nu urmăresc sau să nu mă bucur de performanțele campioanei României. Eram naționalist pe atunci, așa fusesem educat, iar astfel consideram că era foarte, foarte important acest record românesc. Foto: UEFA.com via Getty Images

O chestie care le plăcea comuniștilor era uniformizarea. Toți la fel, așa trebuia să fim. La școală, am învățat că ținuta este foarte importantă, iar regulile ei sunt foarte stricte. Să încerci să fii altfel decât ceilalți era o manifestare arogantă, care era aspru penalizată. Foto: Arhiva Personală/ Cristian Lică

Povestea mea ca suporter al echipei naționale de fotbal a României a început în 1983, cu un meci memorabil desfășurat la Bratislava. Cehoslovacia-România a fost atunci 1-1, iar cu acest rezultat, România s-a calificat la Campionatul European France '84. A fost un meci “pe muchie de cuțit”, pe care l-am trăit deosebit de intens. Toți adulții prezenți în fața televizorului erau în picioare și urlau ca niște nebuni. Foto: UTA Arad Museum/Facebook