Foto: Captură TVR/Youtube
În noaptea zilei de 21 spre 22 decembrie 1989, la Hotelul Rozmarin din Predeal, se dormea pe rupte. Toți fotbaliștii din cantonamentul lui taică-meu erau istoviți după antrenamentele grele, desfășurate toată ziua pe trasee montane. Eu nu alergasem cu ei, dar le eram empatic. „Stingerea” se dăduse, ca de obicei, la 10. A doua zi, dis de dimineață, băieții începuseră să se strângă, morocănoși, la micul dejun. Pe lângă faptul că aveau febră musculară, le mai și chiorăiau mațele de foame. Mâncarea era puțină și proastă. Iar noi eram cu toții doar niște copii, nu eram nici măcar juniori. Aveam 13 ani.
Era o atmosferă ciudată în dimineața aceea, o tensiune pe care am remarcat-o imediat. În zona noastră de mese era liniște, însă ceva mai încolo, adulții deveniseră agitați. Povesteau între ei în șoaptă, se minunau și gesticulau. Se vorbea ceva de Timișoara, părea că fusese o catastrofă acolo, dar nu înțelegeam exact ce se întâmplase. În restaurant venise multă lume, erau și unii pe care nu-i știam, cred că erau toți angajații hotelului, de la director la bucătari. Singurul care dispăruse era un coleg de-al lui taică-meu, cel despre care toți ceilalți știau că e securist.
În ziua aceea nu s-a mai făcut antrenament. Unii copii au ieșit afară în zăpadă să facă o miuță, iar alții s-au dus în camere. Pe mine m-a luat taică-meu și m-a dus la el în cameră. Acolo, mi-a spus scurt: „A fost ceva la Timișoara, o mișcare, o grevă, ceva. A ieșit lumea în stradă. Iar securiștii au ieșit cu mitralierele și i-au căsăpit pe oameni. Sunt mii de morți”. Eu m-am îngrijorat foarte tare. Nu știam ce e de făcut. Oare suntem în pericol? O să ne omoare Ceaușescu pe toți? Am înghețat acolo, pe fotoliul din camera de hotel. Taică-meu a pornit televizorul, apoi a încercat, în zadar, să comande o convorbire telefonică interurbană cu Bucureștiul. Voia neapărat să vorbească cu maică-mea, care era singură acasă, dar nu a reușit să „o prindă” în ziua aceea. Nu răspundea nimeni, normal! Maică-mea era în piață.
Pe ecranul televizorului pornit nu erau purici, ca de obicei, la ora aceea. Deși era pe la prânz, pe ecran era „mira” televiziunii, cea care preceda începerea transmisiunilor. Iar asta era ciudat. Noi ne uitam la miră, parcă așteptând să se întâmple ceva. Între timp, taică-meu încerca în zadar „să prindă” frecvența postului Europa Liberă pe micul radio cu baterii. Învârtea de rotiță și fâșâia. Fâșâitul tuningului posturilor de radio era un zgomot de fond obișnuit pe atunci.
Deodată, la televizor a început transmisia. Pe ecran a apărut un grup de oameni ciudați, pe care nu-i știam. Nu arătau și nici nu vorbeau precum cei „de la televizor“. Erau agitați și emoționați, dar încercau să fie coerenți. L-am recunoscut pe actorul Caramitru, adică pe „Socrate din Liceenii”. Lângă el era un tip buzat, cu dinții împrăștiați și o privire dementă, care ne spunea „fraților!”. Începeam să înțeleg ce se întâmplă. „Dictatorul a fugit!”, „Am învins!” strigau ei la televizor, arătându-ne semnul victoriei.
Am început și noi să țopăim de fericire în paturi, chiar acolo în cameră. O energie dinamică necunoscută ne propulsa să sărim cât mai sus. Ceilalți copii au năvălit „în cameră la dom Profesor!” să se îmbrățișeze și să jubileze, ca după câștigarea Campionatului Mondial. S-a cântat și s-a scandat mult pe holurile Hotelului Rozmarin din Predeal, în ziua Revoluției. Apoi, am revenit în fața televizorului, unde am continuat să urmărim „revoluția în direct”, până a doua zi, când am luat trenul spre casă.
La București era o atmosferă neverosimilă. Mergeam cu mașina pe Calea Griviței, venind de la gară, iar oamenii de pe stradă jubilau și ne arătau semnul victoriei. Era o veselie generală, toată lumea zâmbea și se îmbrățișa. Toți oamenii aceia morocănoși și gri, pe care îi știam dintotdeauna, se schimbaseră. Erau vii, erau energici și descătușați. Parcă înnebuniseră de fericire. Unii își aruncau căciulile în sus, alții se așezau în genunchi pe asfalt și mulțumeau divinității.
Aveam speranțe. Speranțe mari, cât casa. Scăpasem de Ceaușescu, acum nimic nu ne mai stătea în cale. Urma să ajungem la fel ca americanii ăia din filme, cu baxuri de bere în frigider și cu zeci de canale cu desene animate la televizor. Voiam să avem banane la aprozar și alimente cumpărate fără cartelă. Voiam sâmbăta liberă. Eroii din stradă cereau renunțarea la circulația alternativă a mașinilor „cu soț”/„fără soț” duminica. Iar alții voiau alegeri libere. Adică „democrație”. Ce o fi aia?, m-am întrebat eu atunci.
„Democrația” a fost cuvântul esențial pe care ne-am străduit să-l înțelegem, eu și generația mea, în decada anilor '90.
Notă editorială: Acesta este un Fragment din cartea „Traume Vesele”, vol 1
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mai apare, uneori, CTP cu textele lui repetitive și obosite, care nu mai surprind pe nimeni, indiferent că scrie despre politică sau tenis. Precum și MDB (Mario Darius Badea) care face copy-paste din presa străină, dându-se mare analist de politică externă. De acolo, traduce și Google, nu e nevoie de Badea.
1166 de oameni au murit la Revolutie. Si am avut si baxuri de bere în frigider și zeci de canale cu desene animate la televizor si banane la aprozar și alimente cumpărate fără cartelă si sâmbăta liberă si renunțarea la circulația alternativă a mașinilor „cu soț”/„fără soț” duminica. Toate obtinute din drama acelor familii.
Nu, nu eroii din strada au cerut renunțarea la circulația alternativă a mașinilor „cu soț”/„fără soț” duminica. Spus asa e o batjocura la adresa celor care au stat in toate acele zile pe baricade. N-au dat inapoi, n-au renuntat, nu le-a fost frica. Puțin respect merita din partea noastra, cred. Eroii din strada au avut curajul sa stea in fața tancurilor, a armelor. Unii dintre ei au murit.
Lista cu lucruri de indreptat s-a alcatuit in mod firesc, si a continut tot in mod firesc cu cereri simple, dorinte normale: sa ai apa calda, sa ai caldura, sa ai mancare etc. Nu e nimic rau sa-ti doresti si mancare. E ceva esential pentru viata. Eram in pragul secolului XXI, in Europa, nu cred ca dorinta de a gasi la magazin banane e ceva de ras. A manca pentru a te bucura de mancare, a manca pentru a savura, a manca pentru a te simti un om in pragul mileniului 3 pe Terra, nu mancarea cu sensul de mancare proasta, de mancare ce are menirea doar sa-ti astampere foamea.
„Iar alții voiau alegeri libere. Adică „democrație”. Ce o fi aia?, m-am întrebat eu atunci.
„Democrația” a fost cuvântul esențial pe care ne-am străduit să-l înțelegem, eu și generația mea, în decada anilor '90”.
Da, si va straduiti si acum, si tot degeaba.
Nici eu nu vad rostul acestui fragment in aceasta perioada a anului. Vine ca o „umplutura”, ca nuca in perete. E ca si cum faci bradul de Craciun prin iunie. N-are sens, n-are logica, nu-si are locul si nici nu obtii rezultatul scontat.
E clar că scopul articolului este să ne strecoare vrăjeli anticomuniste, de parcă regimul deviaționist-ceaușist de la noi ar fi avut vreo treabă cu comunismul!
Să ne zică că vai ce rău era atunci că nu se găseau toată ziza banane în aprozar sau alimentara, de parcă acum s-ar găsi de toate!
Nu e adevărat: de ex. chiar marțea trecută am fost la Kaufland și am vrut bacon pe cupon la 3,49 lei per 100 g. Nu am mai găsit!
Am vrut și apă minerală marca lor proprie VDR. Nici din aia nu am mai găsit, așa că a trebuit să cumpăr altă apă, evident mai scumpă.
Și alte dăți mi s-a întâmplat să merg la cumpărături la Kaufland sau Lidl (altundeva nu mă duc) și să caut în magazin produse adăugate în lista de cumpărături din aplicație și să nu găsesc disponibile la raft anumite produse.
Ca să nu mai zic că raionul de patiserie seara este mereu devastat, de când cu puhoaiele de refugiați din Ucraina, de nu mai găsești un covridog sau o merdenea etc.,
În concluzie, vai ce rău e acum, în capitalism, n-așa?
De reclama la bitcoin nu mai vorbesc. Nu știu de ce se accepta în mainstream reclame la crypto, când sunt oameni care au pierdut enorm la Luna și alte sute de monede (impropriu numite asa, pt ca nu tranzacționează nimic decât vise și lăcomie) care au falimentat pentru că nu s-au mai înscris suficient de mulți fraieri care să cumpere pe niște mii ceea ce primii au cumpărat pe niște sute. Mai era și Human a.i.,crypto românesc la care făcea reclamă soțul Deliei, și care și acela s-a dus în cap. De bitcoin nu prea se mai poate atinge tot românul, fiind scump, dar e aceeași schemă ponzi. Dvs ați regretat că nu ați cumpărat în 2014,când era ieftin, tocmai pentru că acum îl puteați vinde pentru o avere unui fraier - căci banii ăștia nu fac pui din nimic, nu sunt fond de investiții, ci doar speculează noile intrări de capital traditional, prin noi cumpărători. Deci mai ușor cu tonul ăsta superior moralizator, al cuiva care știe cât de nasol era în comunism și cât de mișto este astăzi, în democrație. Să vină să ne dea lecții cineva care nu se laudă (fie și printre rânduri) cum a dat sau cum vrea să dea țepe altora. Dacă sunt de acord cu ceva este că da, educația dvs a fost un dezastru.