Foto: Profimedia Images
Era o zi superbă de primăvară, ca în fiecare final de aprilie. M-am trezit vesel și m-am uitat pe geam. Natura fremăta viguroasă, iar castanii stufoși din Pajura foșneau în bătaia vântului, însoțiți de rumoarea guguștiucilor, sub soarele plăcut al dimineții. Era ziua mea. Împlineam 10 ani.
Maică-mea era în bucătărie, cu urechea pe radio. După ce m-a pupat și m-a felicitat cum se cuvine, și-a luat din nou mina îngrijorată și mi-a explicat ce se întâmplase. Avusese loc un accident teribil, undeva în URSS, spuseseră la Europa Liberă. Explodase o centrală nucleară, ca cele de la Cernavodă, dar mai mare. Eram în primejdie. URSS era o țară imensă, dar locul unde se întâmplase catastrofa era destul de aproape de noi. Se numea Cernobîl. Până în acel moment, nici măcar nu se știau proporțiile dezastrului.
Era luni, dar ai mei nu m-au lăsat la școală în ziua aia. Pentru mine a fost nasol, mă pregătisem să duc bomboane la școală, de ziua mea, iar clasa trebuia să-mi cânte ”Mulți ani trăiască”, în picioare. Așa se făcea. “Ce porcărie!”, m-am gândit. Să se întâmple o asemenea grozăvie mondială chiar de ziua mea!
Nu se întâmplase chiar de ziua mea, ci cu două zile înainte, însă rușii, cum sunt ei, “au mers pe burtă”, adică nu au zis nimic. Abia după două zile s-a aflat ce se întâmplase, iar lumea întreagă s-a panicat. La noi, Europa Liberă a fost, ca de obicei, singura sursă de informare care a comentat dezastrul.
Pe atunci, contemporanii se temeau cel mai mult de o eventuală creare a unui nor radioactiv. Acest nor ar fi putut circula prin toată lumea, declanșând “ploi atomice”, adică ploi cu stropi radioactivi, care te pot ucide dacă te ating. Cu mintea mea de atunci, eram îngrozit de pericolul în care ne aflam.
Am stat toată ziua mea în casă, cu geamurile închise, să “nu ne radieze”. Ai mei au vorbit toată ziua la telefon cu toți prietenii și rudele. Eram foarte speriați, credeam că sunt șanse mari să ne curățăm cu toții. “Cu energia atomică nu te joci!“, era o concluzie cu care erau de acord toți adulții.
Spre seară, mă plictisisem deja și am avut o idee. Le-am propus alor mei să merg să împrumut o casetă video cu niște filme tari de la un prieten care stătea la câteva blocuri distanță. Ai mei nu erau încântați ca eu să ies din casă, însă își doreau și ei probabil să vadă un film. Au insistat că e foarte periculos afară și mi-au cerut însă să alerg până acolo, adică să revin acasă în maximum 5 minute. Eu m-am încălțat și am plecat în fugă către prietenul meu.
Pe afară mai erau destui oameni, care nu păreau să fie prea stresați de riscul la care se expuneau. “Ce inconștienți!”, mi-am zis eu, oare ei nu știu ce s-a întâmplat la Cernobîl? Nu se tem că vor fi radiați? Am continuat să alerg și la întoarcere, cu mult-dorita casetă în mână, până în fața blocului. Însă, chiar când să intru în scara blocului, am simțit clar, pe mână, o picătură de ploaie.
Atunci, m-am speriat cel mai tare. Mă picurase un strop de ploaie atomică, eram sigur de asta. Probabil, carnea urma să mi se descompună, iar eu urma să mor în chinuri groaznice. M-am speriat atât de tare, încât nici nu am avut curaj să le spun alor mei. Însă m-am pregătit psihologic pentru ce este mai rău. Timp de câteva zile, am așteptat placid, ca ciobanul moldovan, ca radiațiile să-și facă efectul. Apoi, m-am luat cu altele și am uitat.
Notă editorială: Acesta este un Fragment din cartea „Traume Vesele”, vol 1
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.