„Apără Duckadam!”. Am văzut cea mai mare realizare a fotbalului românesc la un televizor cu purici

Foto: UEFA.com via Getty Images

Aveam 10 ani, în 1986, când Steaua a ajuns în Finala Cupei Campionilor Europeni. Asta nu se mai întâmplase niciodată. Steaua era prima echipă din Europa de Est care atingea performanța de a juca o finală de cupă europeană. Eu nu țineam cu Steaua, eram dinamovist, însă nu puteam să nu urmăresc sau să nu mă bucur de performanțele campioanei României. Eram naționalist pe atunci, așa fusesem educat, iar astfel consideram că era foarte, foarte important acest record românesc.

Dinamo pierduse în semifinale, cu doi ani înainte, în 1984. Fuseseră scoși de Liverpool, după un meci dramatic în care primisem golurile de la Ian Rush, un fotbalist galez celebru. Echipele englezești “băteau tot” pe atunci. Liverpool urma să câștige Cupa Campionilor Europeni, în anul ăla, și a reușit să ajungă din nou în finală, în anul următor. Din păcate, finala din 1985 a fost un dezastru, în care italienii din tribună au fost zdrobiți de suporterii englezi, iar 39 de oameni au murit. Echipele englezești au fost suspendate din competițiile europene, timp de 7 ani, până în 1992.

Steaua a fost prima “beneficiară” a acestei suspendări. Lipsa englezilor din competiție ușura mult lucrurile pentru ceilalți competitori. Steaua a și “nimerit” un traseu foarte norocos, cu adversari fără prestigiu, precum Vejle BK, Honved Budapesta sau Kuusysi Lahti, echipe pe care le-a bătut ușor. Primul meci într-adevăr greu a fost cel din semifinale, împotriva celor de la Anderlecht Bruxelles, o echipă în formă, care tocmai eliminase Bayern Munchen. Pe tabloul celălalt, echipele foarte bune, Ajax sau FC Porto, fuseseră eliminate de FC Barcelona.

Meciul retur cu Anderlecht a fost fabulos. Steaua pierduse cu 1-0 la Bruxelles, avea de recuperat, iar belgienii erau foarte buni, îl aveau pe Scifo și ne dominaseră clar în meciul tur. Era nevoie ca Steaua să “prindă” unul dintre meciurile ei formidabile, cele în care parcă îi ieșeau toate. Și le-a ieșit. Meciul de la București, cu Anderlecht, a fost cel mai bun meci al campaniei. Steaua a câștigat clar, cu 3-0, “fără drept de apel”, așa cum le plăcea comentatorilor să spună. A rămas emblematică jubilarea lui Pițurcă, cu pumnii încleștați prin ațele plasei porții, după înscrierea ultimului gol.

La sfârșitul meciului cu Anderlecht, sărbătorind victoria, am început cu toții să sperăm, pe bune. Până la urmă, de ce nu? Steaua chiar jucase fantastic, și era evident că, dacă ar fi jucat la fel și în finală, ar fi putut bate pe absolut oricine. Se apărau perfect, ermetic și atacau în viteză, în valuri succesive, până “te băgau cu totul în poartă”. Barcelona chiar părea “de învins”, chiar dacă finala se juca “la ei acasă”, adică în Spania, dar la Sevilla.

Emerich Jenei, antrenorul echipei, era ungur, iar asta l-a “tras mult înapoi” în carieră. Totuși, atunci când a ajuns la Steaua, l-a convins pe Bölöni să vină și el la echipă. Bölöni era unul dintre cei mai buni fotbaliști din țară, etnic ungur și el. Era un intelectual, toată lumea știa că este medic stomatolog. Era exemplul tuturor “că se poate”. Se poate să performezi și în sport și în cariera civilă. Era fals, nu se putea nici atunci, decât în cazuri absolut excepționale, iar Lotzi era unul dintre ele. Un alt paradox era că pe el îl chema László Bölöni, însă comentatorii români îi spuneau Ladislau. Voiau să-l “românizeze”. Bölöni era singurul celebru de la Steaua, restul nici nu prea erau convocați la Națională. Echipe foarte bune, în prima parte a anilor '80, erau Dinamo și Universitatea Craiova.

Ulterior, toți au ajuns celebri. Duckadam era un portar mediocru, fără performanțe remarcabile, până la finala de la Sevilla. Fundașii erau Bărbulescu, unul mic dar foarte muncitor, Iovan, un tip serios și talentat și Bumbescu, obișnuitul cotonogar din apărare. “Libero” era tânărul Belodedici, cel mai elegant din echipă și cel care urma să facă o carieră exceptională și mai târziu, câștigând Cupa Campionilor Europeni și cu Steaua Roșie Belgrad în 1992. A fost primul fotbalist din lume care a atins această performanță, de a câștiga cupa cu două echipe diferite.

La mijloc, pe lângă Bölöni, jucau Majearu, un mijlocaș de travaliu, și Tudorel Stoica, liderul absolut al echipei și căpitanul acesteia. Ceva mai avansat era Balint, care juca pe bandă în tinerețe și care era mai mult muncitor decât talentat.

Talentat era cu siguranță Lăcătuș, favoritul nostru. Pe lângă faptul că marca multe goluri, în regim de viteză, Lăcătuș mai avea o calitate: știa să simuleze că a fost faultat și reușea astfel să obțină penalty-uri sau eliminarea câte unui adversar. Lăcătuș era un actor și un trișor grozav, dar și un fotbalist absolut genial. Colegul lui din atac, Pițurcă, era, înainte de toate, un norocos. Se lovea mingea de el și intra în poartă. La propriu. Cea mai celebră fază s-a întâmplat într-un meci cu Galatasaray, tot în Cupa Campionilor din 1989, când portarul a degajat mingea, chiar în ceafa lui Pițurcă, iar mingea a ricoșat în poartă. Totuși, dintr-un motiv inexplicabil, arbitrul a anulat acel gol.

Pe 7 mai 1986, am văzut finala, în camera mea, pe un televizor Sport. Era un televizor mic, alb-negru, care se vedea cu purici. Pe televizorul mare, cel din sufragerie, nu se vedea deloc, era o problemă cu antena din spate, așadar am apelat la soluția de rezervă, iar taică-meu a venit la mine în cameră. Am stat amândoi pe cuvertura patului meu, ne-am ros unghiile și am trăit emoția meciului, cu fiecare fază. Din când în când, taică-meu se ridica de pe pat și pleznea televizorul cu palma. Atunci, puricii de pe ecran parcă se disipau, iar imaginea părea că s-a clarificat, apoi, după câteva minute, puricii reveneau și nu mai înțelegeai nici unde e mingea.

Barcelona a jucat un pic mai bine, dar nu au reușit să înscrie. Nici noi. La un moment dat, a intrat pe teren și Puiu Iordănescu, antrenorul secund, care era prieten bun cu taică-meu. Era tare să ai un prieten pe teren, parcă țineai și mai mult cu echipa aia. După 120 de minute, cu tot cu prelungiri, meciul s-a încheiat 0-0 și s-a trecut la penalty-uri. Totul depindea de Duckadam acum. Am dat televizorul la maxim, iar taică-meu i-a mai administrat și câteva palme, să se mai limpezească imaginea.

Primul care a executat a fost Majearu. A bătut prost, a dat în stânga portarului, la semi-înălțime, iar spaniolul a scos-o. Urruticoechea, portarul lor, era și el în formă. Noi ne-am speriat tare de la primul penalty ratat și începusem să fim convinși că vom pierde. Apoi s-a întâmplat un miracol nesperat. "Duckadam apără!" a zbierat comentatorul. Duckadam țâșnise spre dreapta și scosese mingea de lângă bară. Era tot 0-0. Iar noi am izbucnit pentru prima oară, dar aveau să mai urmeze câteva. "Hai că se poate!", ne-am zis, și am strâns pumnii. Afară, în cartier, se auzeau urletele de bucurie ale altora.

Bölöni a sărit și a prins mingea. El era executantul obișnuit al echipei, era nevoie de el să înscrie, pentru a crește moralul celorlalți. Îl știam pe Bölöni, executa sigur și tare, nu rata niciodată. De data asta însă, a ratat. A bătut și el slab, n-a dat tare, cum dădea de obicei. A vrut să dea tehnic, însă portarul a respins-o. Bölöni s-a enervat și a șutat în mingea respinsă, tare, de parcă regreta că nu bătuse și penalty-ul la fel. "Apără și Duckadam!" a zbierat din nou comentatorul, iar noi, care nici nu apucasem să consumăm drama lui Bölöni, am sărit din nou de pe pat.

"Lăcătuș trebuie să înscrie, Lăcătuș va înscrie!" spunea comentatorul, stors și el de emoție, dar de data asta a avut dreptate. Lăcătuș a fost primul care a înscris, după patru ratări. A dat tare, sub bară, mingea s-a izbit de transversală, apoi a căzut în poartă. Pentru o secundă, am crezut că nu a fost gol și mingea va ieși din poartă. Însă Lăcătuș, cu privirea lui furioasă, marcase primul gol al meciului. A fost ca o descătușare. Paradele lui Duckadam de până acum nu făcuseră decât să corecteze erorile celor care rataseră. Acum chiar putea face diferența. "Apără Duckadam!" a treia oară s-a aruncat, nebunul, tot în dreapta și a reușit să ghicească locul pe care îl ochise spaniolul. Apoi, de bucurie, a degajat mingea, chestie care nu se face. Și-a cerut scuze de la arbitru, ne temeam să nu-l elimine, apoi a îngenuncheat, mulțumind cerului.

Balint a fost cel mai calm și a transformat penalty-ul fără emoții. Dacă Duckadam o apăra și pe a patra, atunci, gata, eram campioni. "Hai, Duckadam", strângeam noi pumnii, pregătiți de izbucnirea finală. "Și apără Duckadam!" Ce minune fantastică s-a întâmplat, Doamne, și noi participăm la ea, ce bucurie imensă! Ne-am îmbrățișat cu toții, a venit și mama, care nu se uită la fotbal, dar era și ea fericită că Steaua câștigase Cupa. Vecinii urlau pe afară, haideți să deschidem geamurile, să sărbătorim cu toții, că deja începuse să sune telefonul. Nici comentatorul nu mai știa ce spune: "suntem finaliști!" urla el, căutându-și discursul comunist pentru încheierea transmisiunii. Nu-l mai asculta nimeni când începuse să spună despre o "izbândă care a scris o pagină de neuitat" și "pulberea aurie a victoriilor care au dat strălucire Cupei".

Probabilitatea de a înscrie la un penalty este de circa 78%. Probabilitatea unui portar de a apăra un penalty este mai mică, pentru că mulți șutează în bară sau pe lângă poartă. Duckadam a intrat pe teren fără să știe că va deveni un erou. Și a apărat patru penalty-uri consecutive. Asta se poate întâmpla, teoretic, o dată la circa 2000 de încercări. Lui Duckadam i-a reușit tocmai în finala Cupei Campionilor Europeni din 1986.

Notă editorială: Acesta este un Fragment din cartea „Traume Vesele”, vol 1

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp