Cristi Merchea

– Că mă-sa a murit aici, în curte. A omorât-o un obuz tras dă soldații noștri dân greșeală. Să mai întâmpla. Spăla cămășile la frecător, în leșie, ș-odată a șuierat unu ș-a căzut drept lângă ea, făcu bunicul cu mâna prin aer, desenând traiectoria imaginară a obuzului și oprindu-se cu degetul arătător într-un punct aproape de centrul curții, mai spre gard, cam pe unde se aflase străbunica. Foto: : Emilija Randjelovic / Alamy / Alamy / Profimedia

„– Am fost la Wuhan, pe malul celui mai mare fluviu, Yangtze. Voiam să vedem acea minunăție de apă măcar într-un loc de pe lungul său curs...”. Foto: dpa picture alliance / Alamy / Alamy / Profimedia

Știați că în Țara Galilor există o mică localitate care arată ca o mare librărie în aer liber? Că destinul acestui sat nu mai mare de 1800 de locuitori a fost schimbat de un singur om cu ajutorul cărților? Foto: SHP / Alamy / Alamy / Profimedia

– Vreo librărie sau chioșc de ziare? întreb aseară, odată ajuns în Aeroportul Internațional Henri Coandă. Știam de una la parter și un alt chioșc aflat după ce treceai de control pașapoarte. Sursa foto: Cristi Merchea

– Măi flăcăul tatii, tu ești nepotu’ lu Ciobanu. Așa e? Foto: arhiva personală a autorului

De vreo trei ani de când regimul comunist nu mai e, visul de a ajunge în Italia lui Ramazzoti și a Campionatului Mondial de Fotbal, pe plajele însorite, dar mai ales în locul unde se fac bani ca să-ți iei o mașină bengoasă, a înflăcărat mințile și inimile mai tuturor tinerilor din orășelul lui. Mai curajoși, mulți au plecat imediat, răspândind în patrie ideea că dincolo, în Occident, banii se fac ușor, fără număr și repede. Foto: Getty Images

Aeroportul Stansted, Londra. Avionul pentru București e plin ochi. O corpolentă cu rochie Versace strident colorată s-a așezat gălăgios, trântind geanta aiurea și lovind în treacăt un pasager. Împinge pruncul de vreo 5-6 ani să intre pe loc. Soțul, un sfrijit albit de vreme și de griji, o urmează fără să crâcnească. Copilul se așază la geam și începe să se joace pe telefon. Numai că vocea comandantului anunță o întârziere de o oră. Foto: Egon Bömsch / imageBROKER / Profimedia

Când eram mic, ai mei au cununat. Nu mai știu pe cine, dar nuntă mare, lume multă în curte, aglomerație... Noi eram copii și, cel mai mult și mai mult eram curioși de noii veniți. Iar unul dintre invitați, cel mai de vază de la acea nuntă, după miri și nași, a fost mătușa mea, Domnica Gârneață. Era scriitoare! Lucru mare la vremea acea. Ne suna cuvântul ăsta diferit, magic, în urechile pâlnie iar persoana despre care ai mei vorbeau, adică despre scriitoare, trebuia să fie la fel de specială. Altceva.

Sunt câțiva ani buni de când nu mai trăisem atmosfera de dinainte de Paște. Acasă. Acasă pentru că doar aici Paștele se simte în aer, în mersul oamenilor, în miresmele de cuptor încins, în gospodinele care merg de la una la alta cu buià, făină sau lemne, cu coveți sau tăvi…Foto: Šálek Václav / ČTK / Profimedia

Nu mai eram prietenul, ci „il rumeno”, din aceeași categorie cu prezumptul asasin. Toți în aceeași oală… Foto: Tommy (Louth) / Alamy / Alamy / Profimedia