„Care ești, bă? Ce faci cu televizorul?” Într-un demisol sordid din Roma, în miez de noapte, opt români aflați la muncă în Italia au fost treziți de un hoț. O întâmplare ca-n filme

Foto Mirko Maier / Panthermedia / Profimedia

Mă trezisem pe la miezul nopții, – sau ce zic, cred că era trecut bine de miez – și stăteam așa, buimăcit, cu capul turmentat și mintea confuză, uitându-mă năuc la un individ mare, negru, nedefinit, care se crăcănase cât putuse, pășind peste corpurile de pe podea, ducând un televizor mare în brațe. Nu știu ce mă trezise pentru că nu auzisem niciun zgomot, dar cert e că deschisesem ochii direct în acolada ca un pod deschisă de picioarele individului peste trupurile adormite ale tovarășilor de cameră. Opt eram aici și dormeam la îmbulzeală, obosiți după o zi de muncă pe șantier. Opt oameni în sufrageria nu prea mare, ca sardele în cutia pătrată a pereților. Adică șapte pe jos, pe saltele slinoase, adunate care de pe unde putusem, plus unul, mai norocos, pe o canapea strâmtă și uzată de vremuri sau, mai bine, de mulți alții care trecuseră înaintea noastră pe aici.

A, uitam, mai aveam două camere, pline și ele cu alți șase, toți români, toți de prin satele Vrancei, veniți în căutarea fericirii în Cizmă.

Locuința noastră era una aproape de centrul Romei, într-un demisol al unui hotel de lângă Gara Termini. Un hotel cu numele, pentru că aici se adunaseră și se perindau zi și noapte, dimineață și seară, toate speciile de indivizi și individe, mai mult sau mai puțin dubioși. De la hoții de calculatoare și parfumuri care băgau și scoteau marfă zilnic, la cei de telefoane, televizoare, aparate de fotografiat, haine, până la peștii care-și aduceau aici „angajatele” să se producă în apartamentele și camerele de la etajele superioare, la drogați și bețivi de toate națiile și culorile. 

La demisol, lângă apartamentul nostru, într-o garsonieră mai mică decât un cavou, dormea proprietarul, un slăbănog puchinos, mereu ciufulit, nebărbierit, adus de spate, veșnic îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurți și o cămașă necălcate, pline de pete de mâncare, ulei, vaselină, vopsea și alte cele care intra mereu să ne ceară chiria, fără vreun preaviz sau ciocănit. La noi banii erau siguri pentru că noi pe șantier mergeam și 100.000 de lire pe săptămână de căciulă, la 14 oameni cazați (un fel de-a spune) era o sumă frumușică neimpozabilă și de nerefuzat. Era apartament „di fortuna”, cum spuneau italienii, adică pentru cei dezorientați, abia veniți, care nu știau unde să doarmă și de unde s-o înceapă în noua aventură a emigrării. Sufrageria era și dormitor iar bucătăria și baia, când nu aveau șobolani pentru că eram toți acasă, erau cele mai mizerabile locuri din casă. Unsoarea curgea maronie pe pereți, mobila și tigăile se lipeau de mâni de parcă ar fi fost date cu super-glue, jegul prinsese crustă pe la colțuri iar baia… Eeee, baia era o adevărată aventură. 
 Dimineața se stătea la coadă țopăind într-un picior, cu vezica bubuind și mintea înfierbântată de grija întârzierii la muncă, înjurând și strigând pe cel abia intrat „Haide, băăă, că pierd autobuzul!”, „Neculaie, îl mănânci, mă, sau te speli pe dinți cu el?!”… Odată intrat în baie, dacă nu erai bolnav de ficat, puteai rezista doar cât să-și faci nevoile pe repede-înainte, fără a te mai pieptăna, ferchezui sau bărbieri. Acestea erau tabieturi de duminică, de ieșit la Porta Portese sau în Piazza Cinque Cento. Acum, odată intrat, trebuia să-ți ții bine respirația și, în cazul în care oricum trebuia să tragi aer în piept, să suporți cu stoicism damfurile și duhoarea tuturor excrementelor lăsate de predecesori, să încerci să filtrezi aerul sau să tragi mai puțin în stresul strigătelor celor rămași afară și al vitezei cu care trebuia să te miști. Apoi să fii atent să nu atingi ceva, să te urci musai cu picioarele pe scaunul wc-ului sau să apeși butonul de descărcare al apei tot cu piciorul. Spălatul pe față era chestiune de finețe: cu chiuveta înfundată și plină de apa tulbure, ne aventuram spre peretele de deasupra căzii prin care, în locul unde fusese robinetul dușului, se prelingea apa. Pe asta o așteptam cu mâna lipită de perete sub șuvoi, dădeam de două trei ori repede pe față și gata. O ultimă uitătură de control în singurul ciob de oglindă rămasă și, afară.

– Următorul!

Dar următorul era deja cu mâna pe clanță…

Mă ridicasem, cum vă spuneam, într-un cot și mă uitam buimac dar fix, blocat la acolada acrobatică pe care omul-negru o făcea pe deasupra noastră atent să nu ne calce. Și-odată îmi fulgeră prin minte că ceva nu e-n regulă și-ntreb să audă și ceilalți:

– Care ești, bă? Ce faci, mă, cu televizorul?

Dar omul-negru, fără să răspundă ceva, își continuă salturile peste noi, grăbind pașii spre fereastra care dădea spre stradă, ținând cu greu în brațe televizorul pe care, acum, uitându-mă spre masa de lângă locul unde dormea Gheorghe, nu-l mai zăream. Alte câteva capete se ridicară iar Manuel, cel care fusese ultimul obstacol sărit de omul-negru, se ridică brusc, sărind pe necunoscut și punându-l la podea. Televizorul hodorogi pe gresie, iar alți câțiva dintre noi se avântară în ajutorul lui Manuel.

– Ce morții mă-tii? Ce faci, mă, aici!? Începură să urle care mai de care, de-acum fiind dată deșteptarea și aprinzându-se lumina. Omul nu răspundea în timp ce la fereastră o mână încerca să adune cele câteva celulare Nokia-internațional aranjate ca la expoziție pe pervaz. Dar doar două fură luate și mâna se făcu nevăzută.

Peste omul-negru năvăliră toți, într-o aglomerație de pumni, palme, picioare, ignituri și înjurături care mai de care mai parfumate și gălăgioase.

Omul nu ne răspundea pentru că era albanez și-și încercase și el norocul în locul greșit. Se deschiseseră și ușile de la camere și fiecare voia să dea propria parte de pedeapsă ghinionistului hoț care se apăra din răsputeri dar fără succes. De-acum fizionomia i se modificase, vânătăile începuseră să-i acopere fața iar un ochi nu-i mai folosea la vedere, ci doar ca semn al locului unde se ascundea, sub o pungă de sânge și carne umflată.

– Che cazzo fai, pezzo di merda? Qui rubare tu? Qui? (Ce naiba faci, rahat? Furi aici? Aici? )se zburlea Gheorghe de la Păunești, supărat mort în limba lui Dante.

– Io lavorare tutto giorno, capisci? (Lucrez toată ziua, înțelegi?)

Pentru că Gheorghe era cel mai vechi și era televizorul lui.

Era, pentru că acum, după ce-l puseseră în priză și-l încercaseră, cu albanezul legat fedeleș într-un colț, nu mai mergea. Și era un televizor frumos, cu diagonala de 27 de inch, abia cumpărat și pregătit pentru a fi trimis acasă… Trebuia.

Pedepsirea albanezului dură preț de vreun sfert de oră până ce, sătui și răcoriți de fierbințeala arătării mușchilor, furăm opriți de apariția proprietarului apartamentului care numai asta nu voia: probleme cu poliția. Dar zarva fusese prea mare ca să nu fie chemată, așa că în câteva momente un echipaj de carabinieri bătu la ușă.

O parte dintre noi fură transferați în apartamentul lui Gianni, cu tot cu saltele, pentru a nu fi găsiți acolo în așa mare număr.

*

„Per direttissima” , a doua zi, adică în aceeași dacă o luăm după ora la care fusesem treziți, urmă procesul. Trei dintre noi, plus proprietarul, care putea vorbi corect despre ce se întâmplase și mai era și casa lui, furăm chemați martori. Merseserăm cu mașina cu Gianni, asigurați de acesta că nu ni s-ar fi întâmplat nimic și că mai rău ar fi fost dacă nu ne-am fi dus.

La un moment dat, la bară fu adus acuzatul. Era așa cum îl văzuserăm și noi înainte de a-i pune cătușele carabinierii, numai că mai slab parcă, necăjit, cu o față atât de umflată că ni se făcu milă și nouă, cei care cu câteva ore mai devreme ne dăduserăm care mai de care mai viteaz în a-i remodela fizionomia.

Judecătorul se uită la el, se uită la noi, apoi la unul dintre carabinierii care îl însoțeau, și se adresă acestuia:

– Domnule plutonier, inculpatul mi se pare cam șifonat. Ce s-a întâmplat?

– Onorată instanță, pe timpul arestării inculpatul nu a fost cooperant, fiind agitat, impulsiv, cu accese de autodistrugere și automutilare. Abia am reușit să-l ținem când se dădea cu capul de pereți și de balustrada scării.

Judecătorul zâmbi subtil în colțul gurii, aruncându-i acestuia o privire cu subînțeles pe deasupra ochelarilor.

– Am înțeles. Expunerea faptelor vă rog.

Înainte să deschidă gura, plutonierul de carabinieri ne aruncă o privire serioasă, rece, dar în lumina ochilor lui citirăm surâsul și complicitatea vorbelor: „heee, v-a plăcut?”

articol publicat anterior pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp