„Ați băgat pe dracu-n casă, Gică!” Ziua în care tata a cumpărat primul televizor și reacția lui bunicul, la vederea generalului Nicolae Ceaușescu

Foto arhiva personală a autorului

Într-o zi, pe când mă întorceam de la băcănie, dau bună ziua unui moș mărunțel de statură care venea din capul satului. Era pe la începutul anilor '70 iar eu doar ce intrasem la liceu.

- Măi, flăcăul tatii, tu ești nepotu’ lu' Ciobanu. Așa e?

Moșul îmi răspunsese la bună ziua voios, chiar cu prea multă căldură și interes față de oricare alt om căruia îi dădeam de obicei binețe. Și-apoi se proțăpise-n fața mea, tăindu-mi calea și fixându-mă cu doi ochi mari, zâmbitori, semn că avea chef de vorbă. Lumina ochilor lui mă țintuia curioasă, curgându-i parcă spre mine sticloasă, limpede, de o bucurie sinceră, cum rar văzusem la oameni.

- Băi băiete, că tare-i mai sameni. Să-i spui lui tete-tău să-i dea Dumnezeu sănătate!

Moșul, sau aproape moș, că avea vreo șaizeci de ani dar pentru mine era bătrân ca bunicul, - tetea cum îi ziceam eu -, era un om puțintel, uscățiv, cu o pereche de pantaloni de doc maro și bocanci scofâlciți de vreme și drumuri, cu cămașa de bumbac suflecată peste coate și pielea mâinilor arămie de muncă, de soare și timp. Aducea cu el duritatea vremurilor în care trăise, dar asta mi-am explicat-o mai târziu. Atunci doar am simțit-o fără să am cuvintele potrivite.

- Da de ce, bre? întreb eu. Matà nu poți veni la el să-i spui?

- Da' ce crezi, că nu mă duc? În fiecare zi îmi vine să mă duc să-i spun vorbe. Ha, ha... râse moșul cu toată gura. Că tare-mi maie e drag pă lumea asta, iar dacă trăiesc azi, eu și alții ca mine, pă el îl pomenim.

Mi se aprinse flacăra orgoliului în suflet la așa vorbe despre bunicul-tetea și, pe de o parte mă zoream să merg acasă, pe de alta aș fi mai rămas cu moș Palade să-l ascult. Că așa-l chema. Îl știam doar pentru că-i mai dădeam bună ziua când eram mai mic, dar de când plecasem la școală la oraș nu-l mai vedeam decât vara, în vacanță. Așa că am rămas în drum să-i ascult povestea.

- Vremuri grele am trăit, măi tată. Să rupsese frontul la Cotu’ Donului. Să rupsese e-un fel d-a spune, că era o vălmășală ș-o neregulă-n toate că nu se mai știa cine cu cine, unde și de unde. Noi, regimentul nostru, - și închise ochii trăgând aer în piept, probabil ducându-se cu mintea acolo, departe, în Rusia acelor vremuri -, regimentul nostru reușâse să iasă cu greu, o noapte ș-o zi, pă un frig de crăpau chietrele, după ce plouase câteva zile și ne mocirlise dă nu se mai înțelegea om cu cal, cal cu tun, tun cu pământ... Ce să mai, de ruși fugeam mâncând pământul. Că eram noi aliați, da’ ei ne vânau ca pă mistreți, că ne-au considerat aliați doar după ce-au trecut Prutul încoace. Dă nemți iar ne era frică, că și ăștia ne vânau acum că nu mai eram cu ei.

Am dus-o greu în încercuire. Nu-ți poți închipui tu ce friguri și foamete am răzghit acolo, în pustietatea și iarna rusească. Băi frate, în fuga noastră spre vest, spre România, la un moment dat m-a luat tete-tu-n în schinare și m-a cărat v-un kilometru, mă. Da, în schinare, și nu m-a lăsat să mor, mă, apăsa moș Palade cuvintele să le înțeleg bine.

Îl rugase el, tete-tu, pe mecanicul unui tanc care fugea odată cu noi, să treacă mai încet, dar totuși cu viteză, ca să despice mlaștina... Și-i spusese: când vezi că noi nu mai suntem, oprește-te și întoarce-te să mai faci odată urma că poate nu reușim să trecem toți odată... care erau răniți, aveam armament... Ne-am chinuit o zi și o noapte jumătate să trecem mocirlele alea.

Ne înglodeam în mocirla frecată de șenile, călcam pe oase de cai, pe chicioare de oameni care gemeau, pe resturi de puști și ce mai lăsaseră ai noștri, italienii, ungurii sau nemții... Era mocirla necazului. Negura ne intrase în haine și-n chiele da' o preferam în locul gloanțelor, a schijelor și obuzelor care nu prea ne mai nimereau pentru că nu ne mai vedeau. Fugeam de groaza gerului, a foamei și-a morții. În jurul nostru nu era decât disperare și pieire. Și nu știam care era mai a dracului: foamea, rusul, gerul sau disperarea. Pentru că atunci când toate astea erau în jurul nostru și-n noi, nici Dumnezeu, nici Dracu nu se făcuseră văzuți. Deznădejdea și gândul că nica nu ne mai poate salva te macină mai rău decât focul glonțului.

Da' să știi că numa’ bunică-tu și cu un locotenent au știut să vâre în noi sămânța nădejdii. Ce distrugea-n noi iarna, foamea și neamțu’, ei refăceau cu vorba. Nu mai mâncasem de mai multe zile zile nica. Intrase în noi zavistia și începuserăm să ne urâm și să ne certăm și pentru o uitătură sau pentr-o vorbă înghețată care cu greu mai ieșea din noi. Mare chin foamea, măi băiete. Îți ia mințile mai rău decât băutura. Și-ntr-o noapte, să fi fost aproape dă miezul ei, moș-tu a venit la noi cu două pulpe de cal. Am aranjat cum am știut mai ghini locul să se împrăștie fumul și-am fript carnea aia pe care am împărțit-o între noi dar am pus și deoparte pentru ce avea să vie.

Aghia peste ani, acu’ vo doi, într-o sară de taine cu moș-tu la băcănie, am aflat că nu fusese de cal carnea. Și nici de ungur sau de neamț, ci dintr-unul de-ai noștri. Da el știuse să ne scoată din încurcătură în vremuri grele... Ce mai conta?

- Moș Palade, trebuie să merg acasă, îi spun deodată pentru că se proptise-ntr-o rână pe ulucile gardului și mă ținea lipit cu privirea și cu povestea lui.

- Te grăghești, așa-i?

- Mă duc că ne aduce televizor. A luat tata în rate, cu CAR-ul, și vine să ni-l monteze.

- Ptiu, mare lucru dacă v-ați luat d’ ăsta, spuse moșul și o tulii spre casă, grăbind pasul cu capul plin de imagini de război care mi se vălătuceau aiurea.

În ograda noastră venise unul, un cumătru de-al tatei, care era electrician și se apucară să facă antenă. Cumpărase tata două țevi mari, la 6 metri, de-a pus antena la 12 m, suuus de tot. Să prindă bine, cum ziceau ei. Legase și niște sârme lungi de-au ancorat-o iar mai jos sudaseră mânere de fier ca s-o poată suci, să prindă mai ușor ba posturile rușilor, ba bulgarii, ba pe-al nostru... Asta dacă cumva făcea purici.

Venisem acasă, în vacanță, dar eram la fel de curios deși mergeam la cinema la oraș și mai văzusem câte un televizor pe la colegi. Și fiindcă tata lucra la combinat, i-au dat posibilitatea să cumpere în rate, cu CAR, cum era pe atunci, mai multe lucruri. Parcă văd și acum cum oprise la poartă o furgonetă, un teveu cum le ziceau, din acelea care erau și pentru Salvare, și pentru marfă... Și-au coborât din el cu grijă aragazul cu butelie, frigiderul , radioul și televizorul.

A durat ceva până s-au aranjat lucrurile dar pe la ora prânzului erau gata. Acuma, la noi, în camera cea bună, era ca la cinematograf, că eram a doua familie care avea tilivizor. S-a auzit, na, că Gică Tavă și-a cumpărat televizor. Și venise și bunicu, tetea. Până atunci stătuse pe prispă și urmărise toate mișcările și forfoteala din curte, apoi se proțăpise-n tocul ușii.

Când au pus televizorul pe masă și au început să fixeze posturile, toată lumea se oprise din respirat și aștepta mută să vină ceva pe ecran. Numai odată ce-l auzim pe tetea:

- Ați băgat pe dracu-n casă, Gică!

Dar tata nu-i răspunse. Deja popa se dusese la cel din centru, acolo unde fusese adus primul televizor cu vreo două săptămânii mai înainte, și le spusese oamenilor că nu e bine, că „e mare păcat” ceea ce făcuseră. Mama auzise, că era bisericoasă, și, în timp ce tata își aranja bijuteria pe masă (mai și muncise la uzină să mai facă masă specială pentru televizor):

- Aoleoo, Gicăăă, da nu e ghine pă ce-ai dat tu banii! Ai auzit ce-a spus părintele?...

Nu se terminase să-i iasă mamei vorba din gură, că numai ce-l văzu-i pe tata trăsnind-o din ochi și tăindu-i orice umbră de îndoială:

- Futu-ți Cristosu mă-tii!!! Ăsta de aici nu se mișcă! Să pui mâna să-l ștergi frumos mereu și să-i așăzi și o cusătură cu flori pă el, iar cu popa dau eu ochii. Îi scot eu ideile din cap.

Tetea, născut în 1910, să fi avut vreo aproape șaptezeci de ani pe-atunci, se-nțepenise-n pragul ușii de la camera cea bună, cum ziceam, acolo unde pusese tata televizorul, și, sprijinindu-se-într-un toiag de corn lustruit de vreme, se uita atent la mișcările tatei, așteptând și el să apară imaginile pe ecran.

Noi, nepoții, îl iubeam cel mai mult pe el. Pentru că și el la fel era cu noi. Uncheșul nu prea suporta să aibă prea mulți în jurul lui, mai ales din cei care să-l pupe-n cur. El era unul introvertit. După război nu s-a putut adapta la nimic. Știa să scrie și să citească și era mare lucru pe vremea aia. Scria jalbe la tribunal. Joia câștiga cei mai mulți bani și atunci ne aducea nouă, nepoților, o lipie, salam și măsline. Le punea pe un ștergar țesut frumos, le tăia felii și ni le împărțea corect, ca nu cumva unul să mănânce mai mult și unul mai puțin.

Acum erau toți cu ochii aruncați spre ecranul negru. Vecini, neamuri, tata, mama, frații mei mai mici, toțio în cea mai adâncă liniște. Nici musca, deși vară, nu mai îndrăznea să se-nvârtă prin aer iar găinile și celelalte lighioi din curte parcă știau și ele ce se întâmplă. Încet-încet, pe ecranul care se încălzea, imagini alb-negru începură să se contureze. În mijlocul mai multor oameni, la o uzină sau într-o fabrică, un om dădea indicații și asculta spusele celor din jur.

– Grijania mamii lui! Ăsta-i, tună deodată glasul sugrumat de necaz al lui tetea care se înegrise de furie.

Toți se întoarseră înspăimântați spre tetea care continua să-l fixeze pe cel de pe ecran și se agita cu toiagul de corn, arătând furios spre televizor:

– Ăsta-i criminalul!!! Îl recunosc. El ne-a împușcat la Vadu Roșca!!!

– Măi tete, se ridică tata spre el cu glasul mieros, rugător, dar ferm. Ăsta-i Ceaușescu. E președintele țării…

– Ce e? se auzi și mai mirată, și mai intrigată vecea bunicului? El el pre-șe-dinte? Al cui?

– El e Ceaușescu, e șeful cel mare cum, tete. El e președintele, țării…

– Pă dracu să-l ia! Știu cine e. Cine l-a pus președinte p-ăsta? Ăsta-i criminal, nu președinte, continuă cu furie moșul în timp ce toți ceilalți înghețaseră pe scaune, cu buzele cusute și ochii înspăimântați, increduli la cele ce auzeau.

**************

PS. Povestea este după întâmplări reale, cu personaje reale. Personajul principal a participat activ la revolta țăranilor de la Vadu Roșca (azi comuna Vulturu - Vrancea) din 1-4 decembrie 1957, înăbușită în sânge de cel, pe atunci, generalul Nicolae Ceaușescu.

Mulțumiri din suflet prietenului @Grigore 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp