Cam asta a fost de Crăciun ’89: multă teamă alimentată de cele mai ciudate zvonuri

Decembrie 1989. Tânăr de 19 ani în Armata Română, militar în termen adică, în situație de alarmă. Alarmă de luptă. Un fel de stare de război pe timp de pace, la Centrul Militar Județean Brăila (CMJ).

Venise alarma asta pe 16 decembrie. Venise mai rău ca altădată pentru că, de câteva săptămâni, ne tot țineau în exerciții de tot felul. Se prevestea ceva rău, se pregăteau la schimbări cei de sus . Se vorbea pe la colțuri, pe șoptite, despre țările vecine și căderea comunismului, despre noile orânduiri…

Nu eram o unitate serioasă noi, adică nu una de luptă. Pur și simplu un comisariat (Centrul Militar Județean) unde civilii veneau pentru două motive: primul, să fie recrutați în armată, al doilea, să fie luați în concentrare. Mai precis, să meargă la munci în folosul națiunii: canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul bucureștean și ce mai gândea conducerea politică din ’89 că s-ar mai putea face pentru țară.

Ei bine, pe 16 decembrie, seara, pe la 17, vine ofițerul de serviciu pe unitate să ne spună că e groasă și că tot efectivul unității trebuie să fie prezent, că s-a dat alarma cu un indicativ de mare siguranță națională: ”Alexandru cel Bun”. Că era ”cel Bun” sau alt voevod, pentru noi, soldații de la CMJ(Centrul Militar Județean) , nu era diferență mare. Și celelalte alarme nu ne găsiseră în unitate și nu fusese nicio tragedie. De data asta însă ofițerul de serviciu era tare speriat, chiar îngrijorat, și țipa. Omul ăsta nu țipa niciodată, dar acum era speriat rău.

Noi? Din 9 soldați doar trei eram în unitate. Restul pe unde se putea: care în Orășelul Copiilor ce abia se deschisese în parcul din fața unității, care avea câte o prietenă în oraș, care la subsol, în magazia unității, la furat de rucsaci și bocanci militari, buni la schimburile troc pe care le făceam în târg…

Eu eram la subsol, la „completat”. Eu și cu caporalul care se agățase într-o plasă sudată fixată acolo pe post de ușă de magazie și care nu mai putea nici coborî, nici urca. A trebuit să-i tai pulpana cu baioneta să poată ieși. De jos, din beci, îi auzeam pe ofițeri strigându-ne pe nume. De data asta am lăsat totul baltă și fără ”marfă” am ieșit la suprafață, la ghereta de la poartă unde se afla ofițerul de serviciu și dădea ordine. Pe atunci nu erau telefoane celulare așa că ofițerii și subofițerii care nu aveau telefoane acasă erau aduși de către soldații furieri din unitate. Și cine erau aceștia? Noi, normal.

Numai că unitatea nu avea nici soldați acum. Adică avea trei: unul trebuia să rămână la poartă, că era sajutor de ofițer de serviciu, ceilalți doi, „hoții” din beci, eu și caporalul P., trebuia să o luăm la pas alergător să aducem soldații ca să fie trimiși după cadre. Adică după cadrele militare, acasă la ele. Bâlci.

Am înțeles gravitatea situației numai după ce ne-a explicat ofițerul de serviciu cum stau lucrurile și am tăiat-o în Orășelul Copiilor unde aveam doi camarazi, nu înainte să fim dotați cu muniție și armament: una bucată pistol mitraleră AKM și patru încărcătoare a câte 32 cartușe 7,62 mm de căciulă. Grele, frate. Grele rău. Baionetă, cască, port-încărcătoare. Păi numai în perioada de instrucție și la o tragere de noapte mai purtasem toate astea.

Așa că, am dat o fugă în dormitor, am lăsat trei încărcătoare sub pernă și am luat-o la fugă spre parcul de distracții. Iarna anul acela nu fusese grea, nici cu zăpadă multă. Dar mantaua, deși scurtă, cu baioneta care te lovea la fiecare pas întins, nu permiteau salturi de gazelă. Nu mă plângeam, că aveam și condiție fizică, și ceva frică de cele auzite de la superior.

Ajung în parc, caut sus, caut jos, caut stânga-dreapta, dau de mițoplan. Adică de tiribomba unde doi colegi se desfătau la maxim, în chiote de bucurie. Un milițian, gură-cască și el cu gâtul în sus, uitâdu-se la cei care se învârteau în lanțuri, murea de râs cu un civil care nu știu ce-i spunea. Îl sfătuiesc să meargă la unitate că e groasă. Se uită chiorâș la mine dar a doua oară înțelege și o ia la pas grăbit spre unitatea lui. Se oprește și tiribomba, dar camarazii mei nu și nu. Ei nu vor să meargă la unitate nici în ruptul capului. „Au mai fost alarme și știu ce o să se întâmple. Adică aceeași chestie.”

Până la urmă reușesc cu rugăminți, cu tras de mânecă, cu îmbrânceli, reușesc să-i conving, dar drumul se face parcă mai mult întors decât dus. Sunt tare greu de lămurit, mai ales că unul dintre ei e mai toată ziua aici. Îmi pun o mulțime de întrebări: da de ce? Da’ cum? Da’ cine …? Le stricasem cheful.

La unitate, zarvă mare. Începuse să vină cadrele. Deși mică, unitatea avea mai mulți ofițeri și subofițeri decât soldați: 40 de ofițeri și 9 soldați, plus comandant un general-maior. Generalul Marin Pancea, mazilit de Ceaușescu pe funcție de colonel pentru trădare și uneltiri împotriva statului, la comisariatul din Brăila, mort ulterior de infarct în garajul său, cu capul pe volanul mașinii care claxona întruna. Generalul ăsta, fost atașat militar in Franța si Iugoslavia, a fost unul dintre cele mai importante capete ale evenimentelor din acel an, amic de taină al lui Măgureanu, Iliescu, Militaru și gen. Ioniță. Unul din principalii organizatori ai ”Revoluției” și cel care, în timpul evenimentelor de la Brăila a vrut să preia comanda Armatei a II-a: a plecat la Galați cu un TAB dar s-a întors cu capul spart, bandajat, prins într-o ambuscadă despre care atunci nu a povestit prea multe.

Brăila a suferit aceleași pierderi umane pe care nimeni nu le-a putut explica vreodată: 57 de oameni au murit în acest oraș. Știrile veneau la noi ca la Radio Șanț: „se trage la Transilvaniei, la Comitetul Județean teroriștii au luat nu știu ce ostateci, în Viziru teroriștii folosesc tanchete și TAB-uri, la depozitul de la Vulpea au coborât noaptea elicoptere din care au desantat teroriști …” Nu mai am acum filmul precis al acelor zile, mai ales că un carnețel mic pe care stenografiasem tot, în ideea să nu-mi fie găsit și deslușit, a ars ulterior la un incendiu. Aveam multe detalii scrise pe ore, zile. Mi-aduc aminte însă că, pe 15 sau pe 16, secretarul de partid, un ofițer care venea de la o altă unitate pentru că noi eram prea mici să mai avem și asta acolo, m-a pus să fac un discurs în care să ”înfierez” atitudinea „huliganilor” de la Timișoara. Eu eram secretar UTC pe unitate, adică organizație grea, cu 9 membri. Nici acest discurs, pe care l-am cititit în fața cadrelor, soldaților și comandantului, inițial verificat de ofițerul politic, nu-l mai am. Îl păstrasem dar a ars odată cu acel carnețel. Îmi aduc aminte însă acea sală de ședințe unde cu toții am vizionat apelul Secretarului General al Partidului Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu, de atitudinea ”fermă” pe care a luat-o cu toții față de evenimentele de la Timișoara.

De situația de la Iași nu auzisem nimic iar zvonuri cu mii de morți (40.000) date de posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii ne aduceau civilii prieteni pe care-i aveam prin oraș.

În seara de 22 spr e 23 ne-am trezit că, în spatele unității, la niște cămine de nefamiliști situate între Calea Calarașilor și unitatea 01475, se trăgea de zor. Am ocupat și noi poziții în unitate, așa cum am primit ordin. Mi-am ales un bloc de beton de pe platoul unde făceam adunările și rapoartele în spatele căruia m-am aruncat. Lângă mine, un câine alb al unității tremura la fiecare rafală care se auzea de parcă era acolo, lângă noi. Se ghemuise lângă mine, se înfigea în manta și tremura ca un om. Nici eu nu eram mai liniștit pentru că, sincer, nu știam în cine ar trebui să tragem, de ce și cum să-l identificăm ca inamic. Trasoare brăzdau cerul iar traiectoriile gloanțelor se intersectau în acea zonă cu o violență incredibilă. Foc continuu, rafalele de pistol mitraieră, bubuituri de grenade urmate de focul exploziilor le vedeam și auzeam în noapte și nu semăna decât cu ce văzusem la televizor în filme. Viața bate filmul însă.

Noaptea aceea, când am crezut că va fi atacat CMJ-ul (Centrul MIlitar Județean) a fost cea mai lungă noapte. Cea mai grea, mai tensionată, cu sentimente greu de exprimat. Eu, un copil de 19 ani, plecat din vârful muntelui, instruit la apelul bocancilor, cu două trageri efectuate, una de zi și una de noapte, trebuia să iau decizii în cine să trag. Atunci nu eram conștient, doar acum vin aceste dubii. Colegul nostru, un țigănuș de tot haiul, a descărcat o rafală de teamă. În cine? În luminițele care se vedeau acolo, la căminul de nefmiliști, la 200 de metri de noi, și unde se duceau lupte acerbe între ”teroriști” și militari.

A doua zi au început să vină și la noi zvonurile, legendele metropolitane revoluționare: teroriști prinși, grenade aruncate la subsolul căminului pentru a-i scoate pe ăștia, apa care a inundat de la țevile sparte de schije și cartușe … ce mai, război adevărat. Teroriști prinși? Niciunul. Unul măcar de sămânță.

Intrând în curtea unității 01475 să iau mâncarea pentru general, la poarta unității câțiva muribunzi, plini de sânge, se tânguiau și cereau ajutor. Unul m-a recunoscut și-mi striga rugător:

– Cemejeu! Cemejeu, ajută-mă!

Nu-l cunoșteam, dar faptul că el mă recunoscuse, că putea fi unul din cei care veneau la noi sau aveau relații cu noi ca unitate militară, mă făcuse să mă simt complice, vinovat că îl știu și nu-l pot ajuta. Nu înțelegeam de ce îi țineau pe jos, pe ciment, afară, răniți și plini de sânge și fără ajutor. Să fi fost ei teroriștii? Nu erau, se descoperise mai târziu că stăteau în acel cămin de nefamiliști.

Dar mi-a rămas întipărită în minte această imagine iar glasul lui jalnic mi-a răsunat mult timp în cap după aceea.

Mulți oameni muriseră accidental, din prea mult zel, frică sau neștiință, bălăcărală și dezinformare.

Zilele premergătoare lui 25 decembrie, când toată lumea mergea pe străzi stresată din cauza teroriștilor, un cetățean scosese capul pe geamul de la baie, cu o mână întinsă, strigând cât îl țiea gura: ”Trăiacă Armata Română!” De la unitata din față, un soldat care nu înțelegea ce spune dar a crezut el că vrea să arunce o grenadă cu acel gest al mâinii, l-a împușcat în cap. Mort cu capul pe pervazul geamului, din prea mult patriotism.

Zilele acelea consemnul a fost că nici un militar nu ieșea din unitate. Ofițerilor le aduceau soțiile mâncare și schimburi. Singurii care o făceau eram eu și un coleg: unul mergea să ia masa generalului cu un termos special (nu mai văzusem noi așa ceva pe vremea aceea) de la popota unității vecine, iar celălalt, adică eu, ieșeam în oraș pe un traseu bine stabilit, să ridic corespondența de la poștă. Cum? Cu armamentul din dotare, pistol automat, cartușe, baionetă, toate la locul lor. Adică la mine. De fapt, eu aduceam mâncarea generalului dar făcusem schimb cu colegul meu.

Așa că, pe 23 ies din unitate, trec o parte din parc și iau tramvaiul spre poștă. Nu merg decât câteva minute pentru că, în Bariera Călărași, o intersecție mare de străzi dar și de linii de tramvai, toate mașinile și tramvaiele oprite. Era și stație acolo. Vatmanul s-a dus, s-a interesat la lumea adunată și a venit cu răspunsul: nu se mai merge, s-a blocat tot pentru că într-un alt tramvai este un terorist înarmat. Am coborât să o iau pe jos spre poștă, distanță de vreo 2 kilometri. Misiunea mea asta era și nu trebuia să mă abat de la ea.

Nu a fost așa. Doi ofițeri de la 01475 care se vede că mă cunoșteau pentru că intrau prin unitatea noastră pentru a ajunge la a lor, au început să strige:

– Cemejeu! Cemejeu! I-am recunoscut și eu după fețe. Vino aici că avem o situație cu unul cu armament pe el!

Le-am explicat că nu pot, că am altă misiune dar nu a fost chip. Ajung la tramvaiul cu pricina. Aici, lume multă, de toate felurile și cei doi ofițeri care îmi spun până acolo că este în tramvaiul unde se vedea ușa deschisă și fără lume un tip cu pistol și cartușe la el. Mi l-au arătat, m-au întrebat dacă mi-e frică și dacă am muniție la mine. Aveam. Pe ”terorist” îl văzuse un copil și el a dat alarma. Lumea s-a panicat, vatmanul a oprit tramvaiul iar restul oamenilor se îmbulzise spre față, timorați de unul care era la fel de timorat. Un tânăr la vreo 30 de ani, cu o pungă de plastic în jurul brâului care-i ieșea de sub pulover și geacă dar în care se vedeau cartușele, plus un pistol fără toc înfipt la curea. Omul nu zicea nimic.

L-am întrebat ce e cu el dar nu a răspuns nimic. Ori nu înțelegea, ori nu auzea. I-am făcut semn cu pistolul să coboare, după ce l-am armat. L-am urmărit cu mare atenție, dar frica mea era mai mare ca a lui. Cu pistolul îndreptat spre el a coborât ușor scările iar cei doi ofiței l-au pus la pământ.

– Du-l tu la Divizie, îmi spune unul.

– Eu? m-am mirat eu. Eu vi l-am predat, acum merg în misiunea mea. Deja mi-era teamă că situația asta va ajunge la urechea comandantului. Între timp a venit o mașină a armatei care a oprit, a vorbit cu cei doi ofițeri și l-au încărcat și l-au dus iar eu mi-am văzut de drumul spre poștă. Unde îl vor fi dus, nu știu, dar nici teroriști la Brăila nu au fost ”descoperiți”.

Am văzut pe bulevard, în dreptul fostei Direcții Agricole și a unui mgazin de blănuri care lause foc în acele zile, un trailer descoperit pe care zăceau întinse câteva cadavre. Să fi fost vreo 10-12 oameni cu haine pline de sânge dusi cine știe unde.

Am văzut și armele lor, ale ”teroriștilor”, adunate în sala de sport a Diviziei. M-a luat maiorul Deciu cu el, să mergem acolo, nu mai știu pentru care motiv. Și am văzut pentru prima dată pistoale mitralieră cu pat scurt și aruncătoare de grenadă pe ele, genți-diplomat cu pistol înăuntru, acționate de la mâner (pe astea le-am studiat îndeaproape și ne spuneau unele asemănătoare fuseseră folosite să tragă în mulțime la ultimul miting al lui Ceausescu). De fapt nu erau altceva decât armele unității de securitate pe care armata o obligase să le predea și pe care militarii simpli nu le văzuseră până atunci. Sau poate da, cine știe?

Cam asta fu de Crăciun ’89: o revoluție trăită la Brăila, o luare de poziție împotriva huliganilor din Timișoara, o frică noaptea în timpul tragerilor de la căminul de nefamiliști, un terorist prins și multă multă teamă alimentată de cele mai ciudate zvonuri.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp