Foto: Emilija Randjelovic / Alamy / Alamy / Profimedia
– Că mă-sa a murit aici, în curte. A omorât-o un obuz tras dă soldații noștri dân greșeală. Să mai întâmpla. Spăla cămășile la frecător, în leșie, ș-odată a șuierat unu ș-a căzut drept lângă ea, făcu bunicul cu mâna prin aer, desenând traiectoria imaginară a obuzului și oprindu-se cu degetul arătător într-un punct aproape de centrul curții, mai spre gard, cam pe unde se aflase străbunica.
Urmăream mâna aspră, cu mâneca cămășii de bumbac alb suflecată peste cot. În cealaltă ținea un țoi de rachiu din care susura câte-un pic în timp ce-mi povestea de-ale războiului. Mă duceam zilnic la el și-l rugam să-mi povestească „de război”. Dar în ziua aceea nu era despre războiul lui, cel în care mersese până la Cotu Donului. Era despre un altul, mai demult, care ajunsese în satul nostru și care o omorâse, din greșeală, pe străbunica mea. Avea un clondir mic, din sticlă, cu care mergea în chiler, – știam eu unde e, cum urcai scările cele multe de la casa mare, traversai târnațul, intrai pe ușile cele mari și frumoase ale Casei Mari în hol și, drept în față, o cameră mică, îngustă și cam întunecoasă. Ăla era chilerul. Acolo un miros puternic, amestecat, și-o răcoare plăcută, prietenoasă, mă izbeau cum deschidea ușa iar privirea îmi rămânea agățată de slănina, cârnații, caltaboșii și cașii afumați atârnați de niște cârlige ce coborau din tavan.
Pe pereți, rafturi cu oale, ulcele și borcane iar jos… jos, pe pomosteala rece, vreo două damigene din ale căror îmbrăcăminte de nuiele ieșeau gâturi de sticlă lucioasă, verde, în care erau înfipte dopuri din ciocani de păpușoi. Pe una din ele bunicul o ridica cu grijă, îi scotea dopul și-și turna, ținând-o țeapănă în bătaia luminii de la ferestruica de sus, cât să umple clondirul pe un sfert sau mai bine.
Îl urmăream atent și-l întrebam sfios:
– Da nu-l umpli, bunicule?
-Nuuu, îmi răspundea. Ăsta nu tre să fie plin niciodată, că dacă-l umpli tot, tot îl bei. Și se urcă la cap.
Îmi închipuiam cum licoarea aceea, care schimbase deodată aerul din chiler, acoperind celelalte miresme, ar urca încet pe mine, prelingându-se în sus, până la cap…
-Și ce-mi face la cap?
-Nu-i ghine. Asta nu e pentru copchii. Asta e doar se urce la capul meu, să-mi aducă aminte poveștile pe care ți le spui…
Aaaa, deci pentru povești e nevoie de rachiu, dar nu acuma.
Acuma se așezase pe prispa din scânduri de brad, uscate de atâta vreme, de când fuseseră puse acolo. Vâstre tăioase ieșiseră din lemnul tocit de soare și ploi. Stâlpii care se ridicau și țineau florăria casei se lustruiseră și ei de atâta mângâiat și ținut de ei, furnici iuți se încolonau pe canalele săpate de vreme, trebăluind numai ele știind ce. Le priveam absent, cu gândul la străbunica pe care mi-o închipuiam aplecată peste ciubărul cu rufe, frecând cu săpunul de casă cămășile aspre pe care le purta bunicul… Apoi lume multă, adunată-n jurul ei așa cum văzusem eu la o înmormântare la care mă luase mama cu ea…
- Io am fost orfană dă ñică, se auzi și vocea bunicii care fierbea în cotrună ceaunul mare cu lapte muls dimineață. Ieșise afară să mai ia niște lemne să pună pe foc dar vorbea mergând, completând povestea bunicului. Parc-o văz ș-acu: venise regina să ne dea haine, că eram copchii săraci. Intrase în curte – nu era gardu-ăsta șî nici chietrele pă jos – c-o rochie albă, frumoasă, iar io mă uitam la ea să nu și-o mânjască pân colbu dâ la noi. Și ñi-a adus multe haine, șî bomboani,… nu mai văzusim io bomboane d-alea nici pâ-atunci, nici după aia. Da regina era frumoasă, șî vorghea domol… Io dacă n-aveam mamă, am zis că-i v-un înger trimis dă mama… că așa a zis ea atunci, că mama mea din cer mi le-a trimis toate alea.
Bunicul trase pe gât cât ai zice pâs o dușcă din țoiul țuguiat.
-Da, eu eram copchil când au scăpat ai noștri ghiuleaua. Că nemții erau pe creasta Răchitașului, iar românii dâncolo, da nu să vedeau. Ș-am venit și eu aici, venise tot cotul, să vedem moarta. A murit săraca imediat. A avut moarte bună, n-a știut ñica… da prea dă tânără.
-Ia, mă, și tu un gât.
– Da n-ai zis că mi se urcă la cap și nu e bine?
-Ia, numa’ oleacă, să vezi cum e.
Aaaaah! Acru, iute, foc… toate gusturile cele mai rele m-au podidit deodată, urmate de-o tuse seacă, înecăcioasă.
Bunicul îmi dă o palmă peste ceafă și tusea încetează, dar flacăra rachiului mi-a învăluit tot corpul și o stare de bine mă cuprinde așa cum nu am mai simțit niciodată.
- Ce faci unchiașule, ai înnebunit? se aude deodată strigătul bunicii care a ieșit în prag, îndreptându-se spre noi amenințător. Îi dai rachiu copchilului? O să te omoare tac-su!
O moliciune șireată, ademenitoare, mi se prelinge prin corp, damful rachiului îmi intră-n nări și se ridică la cap… Aaaa, da, acum am înțeles cum se urcă rachiul la cap. Imagini de tot felul mi se amestecă fără să știu de unde vin și cum… sunt ca în stroboscopul cumpărat din iarmarocul de la Câmpuri prin care priveam și mă lua amețeala. O văd pe străbunica întinsă pe jos, lovită de ghiuleaua românilor care privesc de pe Răchitaș indiferenți și lume… Multă lume în preajma ei pentru că așa e, la mort vine multă lume.
-Bunicule, reușesc eu să îngăim, acuma cred că și la mine s-a urcat rachiul la cap. Pot să spun și eu povești?
articol publicat inițial pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.