foto: Profimedia
Parcă președintele țării și premierul Bolojan au ajuns la o formă de colaborare – ce pare o combinație neobișnuită dintre un matematician și un călău. Matematicianul face calculele, iar călăul ne explică, pe un ton sec, cu ce instrumente urmează să ne ia viața. Ceva lipsește. Ideea pentru care l-am votat pe dl Dan ca președinte pare dispărută - nu văd nicio încercare coerentă de a explica cum trecem împreună prin această fază de criză.
Poate aș putea fi de ajutor. Nu că m-ar fi angajat cineva de la guvern (încă), dar îmi pare evident că poporul trebuie implicat – nu speriat, nu alienat.
Dacă tot lucrez voluntar pentru guvern, hai să vă predau și antecedentele mele fiscale. În 25 de ani în care familia mea a ținut un peco nerentabil în Cârlibaba, am plătit circa 2.700.000 de lei taxe la statul român – cam cât era pierdere adunată de-a lungul anilor, bani compensați din Olanda. Ai mei au fost riguroși: totul trebuia să fie legal. Singura excepție a fost o doamnă care gătea ocazional in restaurantul nostru și nu a dorit să fie angajată oficial, din motive personale. Când a făcut o plângere la ITM, am plătit amenda – 20.000 de lei – până aici totul corect - fiscal vorbind. Mi-a ajutat o mantră budistă, învățată la un curs de meditație: Mulțumesc, doamnă. Nu am nimic de comentat.
Deci nu scriu aceste rânduri din frustrare, ci dintr-un simț acut al urgenței - cum stăm în România cu disciplina fiscală – sau mai bine zis, cu implicarea fiscală? Noi am venit cu atitudine de contribuabili dintr-o țară cât de cât corectă, dar tentație există să te dai după regulile sau practicile țării unde te-ai mutat.
Recunosc că nici într-o țară normală nu plătești taxele cu mare drag, dar măcar simți că participi la ceva util și bine pus la punct. În România, unde sub dominația PSD s-au creat șanse pentru cei săraci doar prin apariția caselor de pariuri în cele mai triste locuri din țară. Unde în același timp, cei de lângă putere profitau grosolan de orice poziție sau influență și nu s-au abținut să etaleze avantajele lor. Cum să fii încântat să plătești taxe într-un stat care te obligă să dai bani suplimentar la doctor, la școală sau la tejghea într-un sistem în care ești exclus, umilit și ignorat? Din cauza asta România este pe ultimul loc din Europa la colectarea fiscală raportată la PIB.
Cred că problema nu poate fi abordată fără un cadru istoric. În haosul după Revoluție, cei care au ajuns sau au rămas în vârful piramidei au fost exact cei fără scrupule – în afaceri și în politică. Două categorii de descurcăreți care s-au înțeles de minune între ele. Nu era de așteptat ca pe baza asta să se construiască o etică fiscală durabilă – nici de la cei care au profitat, nici de la cei exploatați.
Noul guvern are datoria de a convinge că acel sistem s-a terminat. De a arăta că scopul este, în sfârșit, o societate justă – una pentru care merită să muncești, să contribui, chiar să sacrifici câte ceva.
Guvernul mai are o problemă de adresat - iluzia creată în ultimul timp că „ni se cuvine tot”. Am trăit mult peste posibilități, creștere economică era neasumată. Vestea bună? Nu moare nimeni dacă în loc de o vacanță în Dubai, rămân bani doar pentru un sejur la Cârlibaba. Mai puțin dacă înțelegi de ce!
Dar aici văd că încă lipsește conștientizarea sarcinii de către noul guvern. Dl Bolojan a spus că nesimțirea e mare – un lucru pe care noi îl știam deja, dar bine că a ajuns idea și la ei. De la clădirea băncii de pe bulevardul Kiseleff până la toaleta nefuncțională, dar păzită cu bani grei din parcarea din Cârlibaba, toate absurditățile acum le putem scoate la iveală. Aici guvernul trebuie să ne asigure de dedicare, ca să avem încredere, să avem speranță că guvernul ăsta ar putea să ne asculte și să acționeze...
Aici am si o propunere concretă. În Africa de Sud, după apartheid, au creat o Comisie a Adevărului și Reconcilierii. A funcționat – și a evitat vărsarea de sânge. Poate ar fi timpul ca și înființăm și noi o comisie de tranziție, nu știu cum să o numim poate o „comisie absurdităților” – unde cetățenii pot semnala abuzuri, risipă, influențe toxice, legături între funcționari și mafii locale. Un loc unde pot fi demascate toate porcăriile făcute împotriva binelui țării.
Închei cu o recomandare de lege. Una simplă: o lege a răspunderii personale pentru angajații din instituțiile statului care obstrucționează normalitatea. Eu am două procese în instanță. Mă lupt cu Spitalul Județean Suceava ca să obțin dosarul medical al mamei mele, care a murit acolo. Voi câștiga, n-am îndoieli – dar între timp, ei cheltuie bani publici cu aroganță birocratică - știm toți că sistemul juridic e epuizat de procesele de genul asta. Al doilea caz este cu CNAIR - cei cu drumuri - care îmi cere să sap un șanț între terenul meu și DN18 și să închid firma ca să pot rezilia contractul cu ei cum era obligat pentru o benzinărie (care nu mai există ). Un angajat al statului care îmi cere să închid firma...?! Nesimțirea e mare, aveți dreptate, domnule Bolojan.)
Am rămas acum cu o mică firmă turistică, susținut încă cu bani din Olanda. Plătesc puține taxe – dar m-aș bucura enorm, chiar aș fi onorat să pot plăti din nou taxe mari, ca pe vremuri, când încă era peco-ul din Cârlibaba. Dar de data asta – pentru viitorul României, nu pentru excursiile în Dubai ale unei clici politice.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dacă puneți mâna pe cartea de istorie, o să vedeți că nesimțirea de care vorbiți este gravată în ADN-ul politicianului și a funcționarului public mioritic, încă de pe vremea fanarioților. Iar nesimțirea este acceptată cu stoicism de popor, dar numai până la atingerea masei critice. Abia atunci sistemul se reglează, când mămăliga face explozie. Este un modus vivendi între conducători și conduși, mod care nu poate să-l schimbe, nici dacă ar vrea, dl. Bolojan. Singurul mod care ne-ar scoate din paradigma asta ar fi ca justiția să fie un organism complet independent față de sfera politică. Dar asta este o utopie. Ar mai fi o cale, o nouă explozie a mămăligii...