Noi, cei tineri de după 1990, care n-am făcut școli de partid sau cursuri de formare la academii de informații, am învățat democrația de la două personalități exemplare: Coposu și Rațiu

Foto: Adevărul

În ultima vreme asistăm la o „reabilitare”, sau la o „reevaluare” unor lideri politici din România de după 1990. Sunt băgați în seamă cei doi lideri, Coposu și Rațiu, printr-o serie de citate și laitmotive comportamentale, sunt venerați și omagiați chiar de la înălțimea autorității prezidențiale, cum s-a petrecut recent la statuia lui C. Coposu din București. Sunt citați cu formule memorabile din patrimoniul sapiențial al acestor personalități. Este vorba de celebra și memorabila formulă a mecanismului democratic, dar mai ales a misticii democratice promovată de Ion Rațiu: „voi lupta până la capăt ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. 

Constatăm, însă, în primul rând, o situație paradoxală în acest proces de venerație în condițiile în care partidul din care au făcut parte este astăzi atât de disprețuit și atât de hulit, fiind invocată în permanență dispariția acestuia de pe scena publică și dat ca exemplu de pierzător a tot și a toate, exemplu negativ lansat de oameni politici, analiști, jurnaliști, exemplu amenințător și cominatoriu pentru celelalte partide politice din România: „Veți ajunge ca PNT-cd”, „Veți sfârși ca PNT-cd”, „Veți pierde ca PNT-cd”. Este izbitor acest contrast și de inadecvare între acești lideri exemplari și partidul pe care l-au condus. Cred că toate acestea sunt prelungirea aceleiași masive tehnici de manipulare cu forme variabile însă, total contradictorii, ce trec de la venerație la stigmatele lansate asupra acestui partid. Reamintim celor cărora le stă în gât acest partid și acești lideri pe care azi cu ipocrizie îi reevaluează, de altfel târziu, că PNT a fost o construcție politică atipică pentru lumea românească interbelică fundamentată majoritar pe politicianism, pe o pletoră de lideri politici care tranzacționau absolut totul, până și pe Dumnezeu. Niște partide de fideli și de familiari, partide piramidale în care dinastii de viziri conduceau și combinau interesele publice, fiind oricând predispuși la compromisuri și asocieri meschine și interesate. Exemplul în acest sens este PNL, partidul cu geometrie variabilă, fapt evident și după 1990 prin asocierile cu partidul neocomunist, PSD.

Ambii lideri, Coposu și Rațiu, fac parte din cea mai sănătoasă spiță din elita transilvăneană. Coposu a fost fiu de protopop greco-catolic, iar Rațiu descendent al unei venerabile familii de lideri politici. Ambii au fost conectați organic la idealurile de libertate, democrație, de patriotism luminat, cu mari și definitive deschideri și compatibilități cu lumea și politica europeană. Neconcesiv cu cedările, cu compromisurile, Coposu afirmă în nenumărate rânduri că nu-și tranzacționează propriile principii și valori în care a crezut și pe care le-a slujit. Rațiu a fost de asemenea total neconcesiv cu derapajele de la regulile jocului democratic. Cei doi lideri au avut recunoașteri și respect în plan internațional, Coposu în lumea creștin-democrată europeană și Rațiu, prin prestigiul său și prin activitatea sa din exil era apreciat în lumea liderilor internaționali. Am asistat, fiind în preajma lui Rațiu după 1990, la relațiile de amiciție și de apropiere cu toți ambasadorii SUA la București, dar mai ales cu lideri de la cel mai înalt nivel american, precum Jimmy Carter și Robert Dole. Timpul a filtrat marca personalităților lui Coposu și Rațiu. Rațiu este exemplu prin formula sa de apărare a democrației, Coposu a devenit subiectul unei condescendențe atât de ventilată astăzi și pronunțată ritos și infatuat sub denumirea de seniorul. Este vorba de o venerație post-mortem fixată într-un apelativ în contrast cu calificările ce i se aduceau în viața politică după 1990, drept un bătrân fanat și urât, din gruparea bătrânilor lideri politici, revanșarzi și vindicativi, care doreau să-i aducă pe moșieri și capitaliști „să ne fure bogățiile poporului”.

Din acest punct de vedere poate că i se potrivește apelativul de senior. Pe de altă parte, senioria sa este total distonantă cu originea, genealogia sa, cu convingerile sale de lider al unui partid de centru-stânga, așa cum l-a constituit Iuliu Maniu. Astfel, PNT-ul lui Maniu a izvorât „din instinctul național al românilor”, a fost un partid „de largă opinie publică” care promova cu convingere „dreptatea socială și libertățile cetățenești în întregimea lor”. A fost un partid al „muncii”, un partid cu puternice marcaje de „justiție socială și nu un partid ieșit din coterii de salon, de club, sau din pivnița cutărei bănci”. A fost un partid al celor mulți și nu al unei plutocrații politice liberale. În aceste condiții, Coposu ar putea fi însă un veritabil senior, adică un aristocrat prin comportamentul său, prin discursul său foarte îngrijit, concesiv și persuasiv, prin impasibilitatea sa seniorială la toate ponegririle liderilor comuniști și neocomuniști, ale infractorilor, traficanților de blugi și de țigări din anii comunismului.

Este tardiv sau aproape tardiv să-i aducem omagiu chiar și de către președintele României însoțit de nelipsitul, dar inutilul consilier L. Orban. Liberalii nu au avut nici o aderență la personalitatea lui Coposu, nu au avut nici o adevărată predispoziție să colaboreze, să învețe, să imite atitudinea intransigentă și de claritate morală a lui Coposu. Pe de altă parte, Coposu nu putea să empatizeze cu un partid tranzacționist și „repede” schimbător în toate și cu lideri contestați și suspecți de compromisuri inadmisibile cu regimul comunist. Coposu nu avea o figură atrăgătoare de pictorial, seducător pentru femeile de la APACA, precum neuitatul P. Roman. Coposu, pe lângă vârsta înaintată, a purtat pe chipul său mărcile suferinței, ale torturilor pătimite în închisorile comuniste. A fost însă iertător cu securiștii care îl urmăreau în permanență. A fost împăcat și senin, având o înaltă morală creștină pe care doar suferința ți-o dă, dar mai ales convingător de altruist și generos în slujirea poporului și în iubirea față de patria română. În schimbul morții sale, s-a instalat imediat după 1995, din înaltă Providență, democrația adevărată și nu cea originală închipuită de I. Iliescu.

În lumea românească s-a dezvoltat o mare deficiență, și anume, că aceasta este bântuită de amnezie, de neglijare intenționată a personalităților mari, precum C. Coposu, I. Rațiu, Regele Mihai, după care în mod ipocrit le ridicăm statui și venerații post-mortem. Probabil că în străfundurile conștiinței noastre colective nu s-a înțeles, sau nu a vrut să se înțeleagă aprecierea față de aceste personalități pentru că în corpul social de la noi funcționează o serie de adversități față de celălalt, față de alterități care nu se încadrează în numitorul comun, proletarian, cu reflexe comuniste ale luptei de clasă. 

De la personalitățile exemplare precum Coposu și Rațiu, noi cei mai tineri de după 1990, puțini de altfel care am fost în jurul lor, am primit adevărate lecții de politică democratică, de seminarizări informale privind procesele electorale democratice. Erau cursuri ad-hoc pentru noi cei care nu am urmat școli de partid precum Academia „Ștefan Gheorghiu”, sau mai nou cursuri de formare „în ale democrației” la SNSPA, Colegiul Național de Apărare, și nu am obținut doctorate la celebrissima Academie de Informații. Erau învățături primite de la acești bătrâni și decrepiți lideri în care trăia democrația și care întruchipau viețile jertfite pentru libertate și democrație, era lecția unui înalt patriotism luminat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp