De 1 Decembrie, de Ziua Națională, „ne strângem în jurul aceleiași povestiri”

Ar trebui să privim cu seninătate apropierea zilei naționale a României. În acestă zi, noi, românii, în manieră sintagmatică, adică o dată în fiecare an, ne strângem în „jurul aceleiași povestiri”. În vecinătatea povestirii se pot plasa atât de tocitele noțiuni de narațiune și de narativă care sunt ventilate în gurile mondenității agresive și pe alocuri agramate. Azi, totul a devenit narațiune și narativă. 

Noi spunem aceeași povestire, aceeași istorie, aceeași poveste de peste o sută de ani, o povestire despre noi și despre izbânzile noastre. Parcă am relua textul Psaltirii în versuri, din 1673, a mitropolitului Dosoftei, primul poet român, un text ce trimite spre povestea poporului evreu din robia babiloniană: „La apa Vavilonului/Jelind de țara Domnului/Acolo șezum și plânsăm/La voroavă ce ne strânsăm/Și cu inemă amară/Prin Sion și pentru țară/Aducându-ne aminte/Plângeam cu lacrăm herbinte”. 

Povestirea și povestea (voroava) evreilor are loc în condițiile de robie și de clandestinitate, care, ascunși printre sălciile de la râul Babilon, își aduceau aminte în mod repetat de Sion și de țara pierdută. Voroava (povestirea) a însemnat pentru ei, dar și pentru noi, românii, timp de peste 100 de ani, o reproducere prin memorie a identității colective, o reproducere a sinelui colectiv în timp, pentru că aceasta este memoria identitară, este reluarea în timp a povestirii despre noi.

Timp de două mii ani, formula de urare, de felicitare a evreilor de strictă observanță din diaspora era „La anul, la Ierusalim”. 

Amintirea și evocarea cotidiană a Ierusalimului timp de două milenii a fost un imens efort memorie pentru întărirea și prezervarea identității de evreu. Tot astfel, a spune povestea noastră, a relata istoria noastră în fiecare an de 1 Decembrie ne întărește identitatea și ne consolidează sociabilitatea de grup, de comunitate, de națiune. 

Ne alimentăm în fiecare an identitatea colectivă, ne luăm combustibilul pentru încă un an, ne reîntărim identitatea prin povestirea „în jurul căreia ne strângem”. Forța coezivă a povestirii, a istoriei noastre reluată în fiecare an, se petrece într-un cadru ritualic–festiv în această zi națională când se face în mod colectiv o pauză de respirație națională pentru a ne aduce aminte atât de trecut, dar mai ales despre noi în prezent. 

Totuși, zilnic, în cotidian nu putem să ne desprindem de amintiri, de memorie, care tot timpul ne bântuie, trăim zilnic în exerciții de memorie, în fragmente de amintiri. Un scriitor celebru vorbea despre faptul că „memoria este mai puternică decât omul însuși”. Trăim în mod plenar și colectiv memoria/istoria în această zi de sărbătoare, ceea ce reprezintă una din „practicile antropologice ale memoriei”. În această zi este permis să sărbătorim, este permis efortul memorizator colectiv care este însoțit de bucurii colective, de distracții care trebuie să ritmeze la anumite intervale „muncile și zilele”.

În mod esențial, ziua de 1 Decembrie înseamnă comunicarea recitativă și ritualică a povestirii în jurul căreia ne strângem noi, românii. Este vorba de o povestire pe care toți o înțelegem, în care toți ne identificăm, o poveste spusă și respusă de fiecare sărbătoare națională. Din păcate, însă, omagiile pe care le primește națiunea sunt confiscate de actuala clasă politică care, îmbățoșată, cu priviri în zare pline de importanță, cu emoție ipocrită în marea ei majoritate, meditează îngăduitoare asupra importanței lor și asupra onorurilor pe care sunt convinși că le-ar merita. 

În această situație, ei s-ar „alinia” în continuitatea marilor bărbați făuritori ai României unite, încercând să „sugă” ceva din prestigiul înaintașilor. Este vorba de o substituire nevolnică a înaintașilor, este o confiscare de soclu pe care stau eroii și marii bărbați ai neamului. Așadar, dincolo de ei și dincolo de timpul lucrului suspendat, să ne „bucurăm și să ne înveselim”. În consecința derulării calendaristice se plasează în acest „ordo temporum” victoria revoluției anticomuniste declanșată în 1989 la Timișoara, care are o sublimitate atât prin moartea jertfelnică a românilor, cât și prin victoria atât de admirată de întreaga lume obținută în bătălia gigantescă împotriva comunismului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp